Ipostaza Baraschi se afla uitată, ca să nu zic marginalizată, în curtea unei somptuoase case boiereşti de pe strada Popov, fostă Berthelot, unde funcţiona cantina salaraţilor Radio şi apoi o improvizaţie redacţională, numită Oficiul de publicaţii şi tipărituri al Radioteleviziunii, unde abia fusesem recuperat şi eu de prietenii mei Octavian Paler şi Ioan Grigorescu, vicepreşedinţi ai RTV şi pus şef, încă fără drept de semnătură în presă, după scoaterea împreună cu Eugen Barbu de la „Luceafărul“ şi după luni de şomer, chemaţi tot împreună în Bucureşti să susţinem cu numele şi text propriu condamnarea în paginile „Gazetei Literare“ a invaziei sovietice în Cehoslovacia.

Oficiul tipărea şi Programul Radio pe care m-am ambiţionat să-l modernizez, aducându-l la formatul vechi de revistă, cu o copertă pe care reproduceam mai ales fotografia marilor cântăreţi cuprinşi în emisiunile unei săptămâni. Era totuşi un succes pe care, gazetăreşte, mi-l revendic, după cum îmi revendic şi pliantele şi Programul de sală al primului Festival Internaţional „Cerbul de Aur“. Tot acolo, am tipărit pe hârtie de biblie şi o „Revistă de poezie“ cu versurile citite în premieră la radio de poeţii zilei.

Pe ipostaza Baraschi de bronz a lui Caragiale, privind de sus Bucureştii, cu o mână înfiptă peste reverul jiletcii deschise, în vestă, şi cu pălăria celebră, trasă pe frunte, curgeau toamna frunzele de aur ale unor arţari bătrâni.

Nu ştie nimeni, nici de ce, nici de către cine fusese statua uitată acolo.

Tot nu se mai ştie nici azi nici cine şi nici când a mutat statua pe un soclu înalt, pus într-un scuar din Maria Rosetti, în faţa unei străzi cu numele Caragiale, unde mai există şi astăzi o casă în care Caragiale n-a stat de fapt nici măcar două săptămâni.

Până nu de mult, în casa aceea îşi făcuse vad un restaurant de elită cu meniu pescăresc.

Pe iarba din scuar, doamne matusalemice îşi plimbau căţeluşii, şi ei matusalemici, care făceau pipi pe soclu, cum pesemne o fac şi azi, după întoarcerea statuii, legată fedeleş cu frânghii, cu o macara, smulsă din faţa Teatrului Naţional, unde o aşezasem eu, şi iar marginalizată.

Cât a stat în faţa Teatrului Naţional, unde îi era locul firesc, pentru că Teatrul Naţional se chema I.L. Caragiale, presa toată, în frunte cu România liberă şi televiziunile, m-a atacat pentru actul subtextual de restauraţie comunistă, pentru că trupul lui Caragiale ar fi fost de fapt al lui Lenin, căruia Baraschi i-ar fi adăugat un cap nou, al lui Caragiale.

Printre atacatori, cel mai vehement se găsea un profesor de limbă şi literatură română, Ştefan Cazimir, altfel clasicist învăţat şi chiar cu umor în viaţa de toate zilele şi în poezii şi epigrame şi care făcuse şi un partid politic parlamentar, numit semnificativ ironic Partidul Liber Schimbist. Atunci, m-a sunat la telefon, la Slătioara, intrigat şi vehement, primarul general al Capitalei care m-a întrebat cum mi-am permis să mut eu statuile prin Bucureşti fără ştirea lui. I-am replicat că statuile şi, în general, monumentele nu se aflau sub prerogativele domniei sale, ci ale ministrului Culturii şi prim-ministrului, iar eu obţinusem şi acordul şefului Statului. Primarul m-a avertizat la telefon că va vedea domnia sa ce şi cum.

Venind la putere la Cotroceni primarul general pomenit, ministrul Culturii liberal, care a compus şi o operă după „O noapte furtunoasă“, slugarnic, a dispus urgent povestita ridicare a statuii şi, din nou, marginalizarea ei.

Tot atunci, m-a sunat şi Guvernatorul Mugur Isărescu să mă întrebe care e adevărul cu privire la statuia lui Lenin cu capul lui Caragiale şi i-am spus şi lui că am văzut statuia in atelierul lui Baraschi, de pe Calea Victoriei de lângă CEC, unde Paul Vasilescu, ucenic şi studenţii George Apostol şi Victor Roman şlefuiau bronzul lui Caragiale, nici vorbă de Lenin.

Aşa a ajuns Statua acestuia pe bacnota de un milion, azi, o sută de lei şi s-a închis „controversa“ şi s-a spulberat şi restauraţia mea comunistă.

În perioada în care, împreună cu arhitectul Ion Belea, definitivam imaginea de azi exterioară a Teatrului Naţional, arhitectul a proiectat şi o înfăţişare nouă a parcului din faţa teatrului care cuprindea şi partea de sud a Pieţii Universităţii, astfel încât, în pandant cu Spitalul Colţea, pe pajiştea Teatrului Naţional dinspre spital, sculptorul Bolborea a imaginat un ansamblu sculptural cuprinzând căruţa cu paiaţe: personajele trilogiei satirice a lui Caragiale, cu chipul marilor actori din trupa lui Sică Alexandrescu. Dispărând statuia lui Baraschi, în locul ei a fost amplasat acest grup sculptural căruia Bolborea i-a adăugat şi un Caragiale stând într-un jilţ.

Primarul Capitalei Videanu a finanţat grupul care a fost finalizat sub primariatul doctorului Oprescu, la inaugurare fiind chemaţi să vorbim Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii în timpul când s-a aprobat grupul şi de către primul ministru Adrian Năstase, şi eu, directorul Teatrului Naţional când s-a iniţiat acest grup a cărui machetă am dus-o în braţe la cabinetul primului ministru. Directorul Teatrului Naţional din clipa inaugurării n-a ţinut să fie de faţă!

Şi acum să mă întorc la operele lui Baraschi despre care am promis să vă povestesc în post-scriptumul rubricii de săptămâna trecută.

Aşadar sculptorul Baraschi, unul din cei mai mari artişti europeni ai veacului XX pe care i-a dat arta sculpturii în România, un aristocrat al gândirii libere, care a ignorat, investit şi cu titlul de Maestru emerit al Artei şi de Artist al Poporului, toate rigorile realismului socialist, membru al Academiei Române, n-a coborât niciodată la exigenţele vreunei comenzi politice, a fost fiul unei femei foarte sărace şi modeste din Câmpulung Muscel, numită Muşat, văduva refugiatului polonez, pe care Primăria l-a înscris în acte româneşte Baraschi.

A urmat cursurile Şcolii de Belearte şi ale Academiei libere de arte plastice din Bucureşti cu premii strălucite şi cu medalii de aur şi de argint în ţară şi în Europa, a studiat la Paris în marile ateliere de sculptură, precum atelierul lui Antoine Bourdelle. La înapoierea în ţară a cucerit o glorie care i-a permis să fie aristocratul despre care am vorbit.

Înainte de a ne părăsi în 1966, Baraschi a creat două capodopere inspirate de mitologia românească sub înfăţişarea unor ţărănci, capodopere care pot fi considerate emblematice pentru universul spiritual ţărănesc identitar care l-a inspirat pe sculptor. Ele se află în cimitirul Bellu, într-o parcelă aflată dincolo de rezervaţia academicienilor, de rezervaţia actorilor, pictorilor, cântăreţilor, într-o zonă aşa-zis civilă. Două capodopere, repet, aşa cum mi-au fost recomandate pe bună dreptate de către unul dintre cei mai mari reprezentanţi de azi ai artelor frumoase, mare patriot, consacrat şi ca apărător al valorilor de excepţie ale tezaurului cultural românesc. Sunt două lucrări pe care mă încumet să le văd glorificând în spaţiul cultural al Bucureştilor identitatea naţională românească.

Iată în pagina acestei platforme mediatice imaginea lor: