„Windows” cu tenorul Marius Vlad Budoiu (I)

Un ciclu de înregistrări discografice de mare interes pentru iubitorii muzicii vocale clasice s-a inaugurat recent prin apariția concomitentă a trei albume CD semnate de cunoscutul tenor clujean Marius Vlad Budoiu, în acompaniament de pian.

Sunt oportunități, sunt ferestre larg deschise către arta interpretativă a liedului, a ariei „da camera”, song-ului și cântecului cult de dragoste, în viziunea proprie a artistului cu complexă carieră ce îmbină spectacolul de operă, în care a dat viață unui mare număr de personaje într-o stilistică diversă, cu prezențele pe podiumurile de concert în opusuri vocal-simfonice sau recitaluri.

Discurile nou apărute, având conținuturi selectate personal dintre preferințele sale, reprezintă însumarea bogatei experiențe artistice dobândită într-o prodigioasă carieră de recitalist, care continuă cu succes alături de cea scenică. Reprezintă versatilitatea de abordare în domenii de largă adresare estetică. Așa încât „Window to Schumann”, „Window to Puccini”, „Window to Freedom” constituie incursiuni în romantismul german, în verismul italian, în componistica de secol XX.

„Window to Schumann” prin Ciclul de lieduri op. 39

De la prima frază din cele 12 miniaturi vocale compuse de Robert Schumann în 1840 pe versuri de Joseph von Eichendorff și publicate în 1842, Marius Vlad Budoiu deschide fereastra relației cu ascultătorul, arătându-se un pictor de sunet, de imagistică sonoră, seducător prin linia fluentă a cântului care te învăluie de peste tot, un creator de atmosferă prin exprimarea cu sens a verbului. Încearcă să ne vrăjească prin timbralitatea de tenor intrinsec frumoasă, rotundă și proaspătă, câteodată rezonant baritonală și reușește pe deplin.

Sunt premisele cu care pornește la drum și izbândește în redarea spiritului schumannian al înstrăinării, pribegiei (cu tristețe, spleen, nostalgia părinților și așteptarea sfârșitului în „In der Fremde” – „Între străini”), a sentimentului iubirii comunicat fierbinte, eroic chiar și pasional („Intermezzo”). În „Waldgespräch” („În pădure”), la întâlnirea neașteptată cu fata iubită, discursul decis, cu inima sângerândă din dragoste, se amplifică și, îngrijorat, partenera îi pare ademenitoarea și periculoasa zână, zisă vrăjitoare, Lorelei, încheind poruncitor „Kommst nimmermehr aus diesem Wald” („Tu nu mai ieși din astă pădure!”) după un diminuendo duios. Iată o construcție plină de accente dinamice, în care tenorul își arată o altă latură a vocalității, incisivitatea.

Eteric sună „Die Stille” („Liniștea”), moale și catifelat, ca în cântarea căutării infinite a imaginii spiritului, în timp ce prin  „Mondnacht” („Noapte cu Lună”) creează un climat încântător cu sunete în mezzoforte, prin care peisagistica, cerul, stelele, vântul, murmurul codrilor îi rezonează în sufletul „imens înaripat”. Minunată tălmăcire.

Și din nou, trei teme  „fire roșii”, natura, propriul eu și înstrăinarea, capătă prioritate, de data aceasta admirativă a tărâmurilor feerice pe care acum eroul le simte aproape, îi umplu sufletul de bucurie. Vocea tenorului este iradiantă în natură. Domol curge „Auf einer Burg” („Într-un castel”), descriptiv zugrăvește cadrajul privind la „bătrânul cavaler demult adormit”, dar chipul „frumoasei în alb” care plânge, nu-l părăsește și îl plăsmuiește veridic. Asemenea, prin „In der Fremde” („Pe pământ străin”) revine obsesiv, alert, la ideea înstrăinării și contemplând natura, se abandonează în finalurile de fraze, molcom, spre iubirea pierdută.

Să mă opresc. În lectura lui Budoiu, tablourile se succed cu seninătate și melancolie, grație unor exprimări poetice de mare profunzime. Această melancolie revine în liedul cu același nume („Wehmut” în original), un expozeu explicit trist, cântat cu inflexiuni dinamice subtil variate și un imperceptibil crescendo, încheiat extatic, dureros. O artă.

Ultimele trei lieduri („Zwielicht” – „Amurg”, „Im Walde” – „În pădure”, „Frühlingsnacht” – „Noapte de primăvară”) sunt oferite precum pânzele a trei picturi de maeștri, cu natura în prim plan, dar cu severe avertismente apărute de niciunde, iată, pentru prieteniile necredincioase, însă cu o încheiere optimistă și sprintenă, declamație – crez de forță cu gândul la iubită, „Sie ist Deine, sie ist Dein!” („Ea este a ta, este a ta!”), îi șoptesc privighetorile... Complexitate de semnificații în colorizări ideale de sunet.

Ciclul de lieduri op. 39 de Robert Schumann în interpretarea tenorului Marius Vlad Budoiu și a pianistei Bianca Murariu poate constitui un reper esențializat de idei programatice, înfățișate măiastru.

Marius Vlad Budoiu. Foto Nicu Cherciu

„Window to Schumann” prin „Dichterliebe” – „Dragoste de poet” op. 48

Este a doua secțiune a primului CD, o lectură a unui ciclu celebru, creat de compozitor în 1840 pe versuri de Heinrich Heine și publicate în 1844. 18 lieduri având un titlu concludent, cu reflexii idilice pe care Marius Vlad Budoiu, în acompaniamentul aceleiași pianiste, le parcurge străbătând adâncimi de spirit. De dimensiuni reduse, ele consituie un tot unitar și tenorul le tratează chiar în acest mod, expunând cu finețe, naturalețe și minuțiozitate dialectica naturii, a florilor, a viselor răscolite de chipul și amintirea iubitei.

Suav atacă mult cântatul „Im wunderschönen Monat Mai” (lied cunoscut ca „În minunata lună mai”, tradus de Romulus Vulpescu drept „Când muguri, în vrăjitul mai”), penelul vocii descrie cursiv și delicat staze izvorâte din lacrimi, generând suspine și serenade în cor de privighetori (minunată succesiune în „Aus meinen Tränen spriessen” – „Din lacrimile ce le plâng”). Vine rândul micii bijuterii „Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne” („Soare și crini, trandafiri și columbe”), în care nostalgia florilor se topește în amintirea adoratei, gând exprimat accentuat de tenor parcă dintr-o singură răsuflare torid încărcată. Cu calm, interpretul transformă apoi totul într-o copleșitoare imagistică lăuntrică, o mărturie de iubire, iată un întreg poem în numai două strofe, opt versuri („Wenn ich in deine Augen seh” – „Și dacă ochii tăi privesc”). Aceeași linie duioasă, de cânt velurat ne străfulgeră parcă prin dorul de o sărutare, în scurtul lied „Ich will meine Seele tauchen” („Eu sufletul voiesc să-mi scald”).

Sobru și implacabil transpune în sunet oglindirea în Rin a impunătoarei catedrale din Köln, în care poetul-tenor își metamorfozează cântul rafinat și unduitor într-o rugă adresată Sfintei Fecioare, asemuire a iubitei („Im Rhein, im heiligen Strome” – „În Rin, în râul sfânt”). Vine rândul renumitului „Ich grolle nicht” – „Eu n-am urât”, confesiune gravă și autoritară, făcută cu fermitate adoratei nedemne, cu suflet împietrit.  Contrastant, plutitor vibrează mărturisirea dureroasă făcută florilor, păsărilor cerului, prin care poetul își deplânge tortura sufletului ce i-a frânt inima. Sfâșietoare tânguire lirică încheiată impresionant („Und wüssten's die Blumen” – „Dacă florile ar ști”).

Două pagini contrastante, prima o viziune a nunții iubitei, ce îi trezește poetului suspine, a doua o dureroasă tânguire a unei profunde introspecții în care glasul plânge deșirant. Sunt liedurile „Das ist ein Flöten und Geigen” („Ce de flaute, ce de vioare”) și „Hör' ich das Liedchen klingen” („Când aud cântecul”). Scurta  și „vechea istorie” „Ein Jüngling liebt ein Mädchen” („Băiatul iubește o fată”), ca simplă și jucăușă amintire a propriilor trăiri și dezamăgiri din dragoste capătă prin cântul lui Budoiu intarsii autoironice. Spectrul pictural se calmează apoi și tenorului-poet îi este copleșită vocea de tristețe, florile suspină împreună cu el, îl compătimesc și îi cer împăcarea cu „sora lor”. Sunt inflexiuni nuanțate care redau atmosfera, între piano și mezzoforte, reflexii îndurerate „Am leuchtenden Sonnenmorgen”, adică „Pe-o dimineață strălucită”.

„Am plâns în somn, iubito” („Ich hab' im Traum geweinet”), trei strofe repetitive, cu ultima bogat nuanțată terminată în disperare, răscolesc amar. O gradație minunată a interpretului, de mare sensibilitate.

Summa summarum a declarațiilor de dragoste picurate până acum în ciclul „Dragoste de poet” vine în „Allnächtlich im Traume” („Noaptea în visele mele”), o capodoperă de expresie și coloristică, impresionantă prin sensibilitate și fierbinte sentiment. Urmează energicul „Aus alten Märchen” („Din basme de odinioară”), profilare a unui tărâm ideal în care natura participă la viață și unde eroul nostru visează necontenit. Într-adevăr sunt sonorități ca de transă.

Prin ultimul lied „Die alten, bösen Lieder” („Cântecele vechi și aspre”), poetul vrea sa-și îngroape amintirile și, odată cu ele, fiorul iubirii, al durerii. În cântarea artistului, rostirile hotărâte din prima parte a acestei secvențe se ostoiesc în finalul pe care nu îl poate evita, despărțirea de patima dragostei, de suferința din dragoste.

După audiție rămâi transpus în lumea convingerilor lui Marius Vlad Budoiu. Gânditor, nu te poți detașa ușor. Aș fi vrut să scriu despre aceste trei discuri într-un singur articol, dar m-am lăsat furat de valurile de sunet, de esențele picurate prin voce, de rostuirea fascinantă a slovelor, am detaliat, așa că... restul va urma... despre Puccini, despre Libertate, despre pianiste, despre traduceri...