Vreţi să vă placă la muncă, dar să nu fie discriminare în ţară? „Sori”, nu se poate!

„Din fericire, sunt foarte puţine posturile şi situaţiile în care un angajator e nevoit să ia un candidat care îi displace, indiferent din ce motiv, doar pentru că are skills.”

Dacă nu s-ar face discriminările de la angajare, aproape sigur ţi-ar placea (şi) mai puţin la muncă, ai lucra mai prost, firma ar pierde bani şi, evident, şi salariul şi bonusurile ţi-ar scădea.

O mulţime de oameni de la HR muncesc acolo ca să vă fie mai bine, să veniţi cu mai multă tragere de inimă la lucru şi îi discriminează pe cei care vor să se angajeze în firma voastră şi despre care ştiu că nu ar semăna cu voi, că ar fi „din alt film”, că nu ar fi pe placul vostru, că ar strica aerul şi atmosfera din firmă şi că toată lumea ar deveni mai nervoasă.

Vreţi cultură organizaţională în firmă, vă place, vă şi făliţi cu ea în faţa celor care sunt în firme în care nu au aşa ceva. V-aţi întrebat vreodată, la modul serios, ce legătură e între cultura organizaţională şi discriminare? Eşti bătrân şi vrei să intri cu orice preţ într-o echipă de tineri, doar pentru că ai „skills” şi ştii cum se face jobul respectiv? Eşti sigur că e bine? Că e bine pentru tine, pentru ceilalţi, pentru companie? Sigur - sigur? Şi dacă ai şti că cel la care ai fost la interviu, şi care acum e şeful tău, te-a angajat doar fiindcă eşti schilos, deşi nu îi place de tine, îl irită mutra şi prezenţa ta, poate chiar te dispreţuieşte, ţi-ar fi bine în firmă, la locul acela de muncă? Zău, chiar aşa? Ştiţi ce-mi spun cei mai mulţi care vin la mine la birou? Că vor să plece de unde lucrează acum pentru că nu le mai PLACE, şi că vor să meargă undeva unde să fie COLECTIV MIŞTO. Când îi întreb cum sunt colectivele mişto, niciodată nu îmi vorbesc despre calificări şi skills, ci despre altceva. Şi până la urmă cum rămâne? Să nu fie discriminare când vrei tu să intri în colectivul altuia, însă să fie atunci când vor alţii să intre cu forţa în colectivul tău...

Din fericire, sunt foarte puţine posturile şi situaţiile în care un angajator e nevoit să ia un candidat care îi displace, indiferent din ce motiv, doar pentru că are skills. Eu fac recrutări de mai mult de 20 de ani şi nu am văzut până acum vreodată pe cineva care să angajeze un candidat care i-a displăcut la interviu, oricât de bun ar fi fost acesta din punct de vedere profesional şi oricât de impresionant ar fi fost CV-ul sau. Şi cum să nu-i înţelegi pe oamenii aceia, dintre care cei mai mulţi şi-au făcut viaţa personală praf fiindcă stau toată ziua în firmă, şi cu fundul şi cu mintea, când spun că dacă tot a devenit compania familia lor, măcar să aibă nişte oameni în jur cu care au ceva în comun, pe care să le facă plăcere să-i vadă în preajmă, să le inspire încredere.

Mi-aţi umplut blogul cu înjurături moralizatoare cum că recrutarea trebuie făcută exclusiv pe criterii de competenţă, pe istoric profesional, că experienţa contează etc. etc. Şi că, de fapt, toate relele de pe această piaţă a muncii se întâmplă tocmai pentru că angajatorii nu fac asta la angajare, adică nu fac selecţiile exclusiv pe aceste criterii „de performaţă”. De parcă mulţi ar înţelege ce e aceea, care sunt ingredientele şi cum se ajunge la ea. În Franţa a funcţionat o vreme un proiect pilot pe nişte firme sau instituţii de stat prin care angajările erau făcute obiectiv şi nediscriminatoriu, „în orb”, exclusiv pe bază de CV/ dosar, care CV şi alte documente erau verificate şi validate de către o comisie sau agenţie care nu se întâlnea niciodată cu omu`, doar se asigura că tot ce scrie acolo e riguros adevărat. Nu am mai auzit nimic despre acest proiect, cred că l-au abandonat, cine ştie din ce motiv. Dar nu contează prea mult, putem face şi un raţionament abstract şi un mic exerciţiu de imaginaţie: cum vi s-ar părea să fiţi angajat printr-un astfel de sistem, sau ca noii angajaţi din firma voastră să fie selectaţi astfel?