Verificarea unui proverb-blestem naţional

Proverbul îl cunoaşteţi foarte bine, din păcate. Oare de câte ori aţi auzit că, la noi,  „o minune nu ţine decât trei zile“? De câte ori, la vestea că s-a făcut ceva bine, n-aţi dat din mână a lehamite, convinşi că şi acel lucru, oricare ar fi el, va trebui să cadă sub blestemul pământului,

adică să urmeze logica unei descompuneri mai mult sau mai puţin rapide, dar sigure, cea proprie construcţiilor niciodată pe piatră, întotdeauna pe nisip şi sub spaima că, neapărat, urmează să vină turcii...

Un proverb care exprimă fatalismul unui popor obişnuit acum, generaţie după generaţie, să ridice din umeri a scârbă şi descurajare, convins că nimic nu se poate face pentru a dăinui, ci, oricum, va fi loc de furat, de înşelat sau de minţit. Totul cu respectarea riguroasă a principiului că „fiecare trebuie să-şi ia dreptul“, cunoscut şi rspectat cu sfinţenie de la conducătorii vremelnici ai tuturor ocârmuirilor până la slujbaşii anonimi. Cu cât mai anonimi, cu atât mai lacomi şi disperaţi, convinşi, precum Pristanda, că bogatul nu crede pe ăl flămând şi că, sigur, dacă nu curge pică, ştiinţa supremă fiind de a îmulţi numărul picăturilor.

Ştiind toate acestea, doamnelor şi domnilor, m-am dus şi anul ăsta într-o locaţie pe care, cu mult timp în urmă, v-am prezentat-o în termeni laudativi, ca pe o relizare de excepţie: complexul de recuperare şi tratament „Corpore Sano“ din Techirghiol. M-am dus acum cu inima strânsă pentru că m-am temut că, şi în acest caz, proverbul naţional va fi funcţionat cu precizia pe care o regăsim, spre exemplu, în şoselele noastre mereu proaspăt reşapate, reconstruite, refăcute, re-re-modernizate etc… pe banii pe care fiecare guvernare naţională se simte obligată să-i arunce pe Apa Sâmbetei, devenită din simplu pârâu, fluviu major pe care se pun să alunece vapoarele visurilor noastre care au fost şi nu mai sunt.

Drept urmare, cu temerile de rigoare, am reluat experienţa. Rezultatul, nici de astă dată, nu seamănă cu ce-ar fi trebuit să fie prin aplicarea proverbului mai-sus amintit.

Doamnelor şi domnilor, nu numai că s-au menţinut standardele, dar s-a şi dezvoltat baza de aparatură, succesul pe care-l estimam ca firesc se confirmă (comparând ceea ce vedeam cu cele mai înalte standarde de lucru de le-am văzut prin lume), plus că oamenii s-au pus pe construi un alt complex similar. într-o locaţie, foarte aproape de aceasta de acum.

Este o instituţie din sectorul privat care funcţionează în termenii care sunt normalitate în alte zone ale lumii şi la noi constituie excepţia. Este o instituţie care face profit în mod deştept, adică asigurând o asemenea calitate şi diversitate de servicii încât, în acest moment, aşteapţi câteva luni până să găseşti un loc liber.

Problema este însă alta, pe un alt nivel. Exemplul acesta de la Corpore Sano arată că se poate investi şi se poate reuşi cu brio în atât de amărâtul, dispreţuitul şi acum lăsatul în pargină sector balnear şi de recuperare medicală din România. Culmea, una dintre zonele în care regimul trecut, acela de tristă amintire, investise enorm, cu zone de tratament complex, specializate pe diverse afecţiuni şi, dacă vă mai amintiţi, reuşiseră la un moment dat să intre pe lista de preferinţe a unor mari tur-operatori. Că investiţiile astea s-au dus „în plata Domnului“ (ciudată expresie a înţelepciunii tradiţionale carpato-danubiano-pontice), asta nu trebuie să mai mire pe nimeni.

Ceea ce este însă de mirare este atitudinea duală tembel-criminală a tuturor guvernelor post-revoluţionare care, pe de o parte au susţinut în campaniile de alegeri (ceea ce vor face şi acum, veţi vedea!) necesitatea refacerii acestei zone potenţial extrem de bănoasă, iar când a fost să se treacă la fapte, altele, mereu altele, au fost priorităţile, în altă parte era clientela politică flămândă şi care cerea parandărăt, repede, că nu se ştie cât stau ai noştri la putere… Şi aşa se face că, posedând una dintre cele mai importante oferte potenţiale în turism balne-climateric, am ajuns, la acest început de an 2016, să dormim liniştiţi doar cu ideea nobilă a unui potenţial absolut teoretic şi care se degradează continuu. Sau, mă rog, ce a mai rămas din potenţial.

Timp în care, pe plan mondial, afacerea turismului balneo-climateric devine una dintre cele mai profitabile, mult dincolo de speranţele cele mai nebune ale investitorilor de acum câteva decenii. Explicaţia este legată, pe de o parte, de fenomenul îmbătrânirii rapide a populaţiei mai ales în zonele nordice, oameni cu mulţi bani, ieşiţi deja la pensie „după legea a veche“, adică 55-60 de ani. Şi care caută oferte nu în zone foarte calde (acum acestea, mai ales locaţiile din Maghreb fiind considerate fie nefrecventabile, fie deja puse pe listele roşii de alertă), ci în zone climatice precum România.

Care însă ar trebui să aibă ce să vândă şi să şi ştie cum s-o facă. Într-o logică ciudată - poate însă uşor explicabilă - am luat-o invers: mai întâi am comandat reclame pe bani enormi, unii bătându-şi joc pe faţă de lipsa de experienţă sau dezinteresul partenerilor români (vezi cazul celebrei frunze, logo copiat de pe internet). Dar investiţiile în domeniu? Dar managerii profesionişti în domeniul turismului balneo-climateric?

De ce nu avem, măcar la nivel de ministru (căci, oricât v-ar mira, avem (şi) un ministru al turismului), pe cineva care să dea o dispoziţie ca, pe baza patrimoniului existent, să se facă o ofertă către casele de bătrâni din occident. De ce acestea? Pentru că fiecare dintre ele (şi sunt zeci de mii) programează, gratuit pentru membrii lor, cel puţin două săptămâni anual într-un asemenea centru - medical+ facilităţi relaxare tip SPA) pentru care plătesc agenţiilor specializate cam 2000-2500 euro de persoană.

Sau, adresându-se aceleiaşi zone geografice, România ar putea să compună o ofertă specifică pentru o altă categorie de suferinzi, din ce în ce mai mulţi la număr: copiii şi tinerii cu dizabilităţi medii şi severe. Există nenumărate asemenea centre care sunt mereu în căutarea unor locaţii de tratatament sigure, în climat de securitate garantat dar şi cu acces la plajă sau, cum ar fi cazul la Techirghiol, către o asemenea bază de tratament şi lacul celebru.

Semnalez, în urgenţă, faptul că suntem pe cale să ratăm o uriaşă oportunitate, cea creată de refuzul - acum extrem de important - al tuturor locaţiilor tip SPA sau SPA şi tratament create, cu zecile, la nivel de hoteluri 5 stele sau Palace - în tot nordul Africii, Egipt, Tunisia, Algeria, Libia. Alături de domeniul turismului de vacanţă, se produce o reorientare masivă a turismului specializat, acesta balnear şi de recuperare în care pachetele de servicii medicale costă enorm şi sunt extrem de cerute.

De ce nu se face? Nu ştiu. S-ar putea face? Nu ştiu. Vrea cineva să facă? Nu ştiu.

Ce ştiu este doar ce-am văzut. Cu bucuria c-am văzut asta şi cu speranţa că succesul este, sau ar putea să fie în anumite condiţii, un bun repetabil. Dar, pentru asta, Întâiul Manager al Ţării, Guvernul României, ar trebui să ştie ce să facă şi să vrea să facă. Acum, într-un an, într-un deceniu, într-un secol... în România dintr-o altă galaxie la care să accedăm după o scurtă călătorie în hiper-spaţiu. Cine ştie.

Poate cineva se va trezi. Poate o va face la timp, adică nu va lăsa ca starea naţională de lehamite să se transforme în stare de lehamite naţională definitivă. Căci, atunci, nici ăştia de la Corpore Sano nu mai au cum să te facă bine.

Până atunci, „Iavaş, iavaş, bre, că doară nu dau turcii!“