Verdi şi baroc la Sala Radio

Teodora Gheorghiu, Roxana Constantinescu, Teodor Ilincăi, Ion Dimieru, Gabriel Bebeşelea, Dan Mihai Goia

Continuă preocupările managementului Orchestrelor şi Corurilor Radio pentru concertele lirice. Într-o diversitate de stiluri care face bine.

Recent, Anul Verdi a fost celebrat printr-o gală în care patru voci tinere, alăturate  ansamblurilor casei, au derulat pagini celebre din creaţia „lebedei de la Busseto”. După aproape două săptămâni, vocalitatea barocă a învăluit sala din str. General Berthelot, viitorul anunţă deja tradiţionalul concert din preajma Crăciunului sub genericul „Cele trei dive”, după care prima lună a Noului An 2014 pregăteşte aniversarea unui secol şi jumătate de la naşterea lui Richard Strauss printr-un proiect grandios, opera „Ariadna la Naxos”.

Verdi fără bariton

Teodora Gheorghiu, solistă a Operei de Stat din Viena, a devenit în ultima vreme o prezenţă obişnuită la Sala Radio, un „challenge” pentru Opera Naţională Bucureşti. Din câte s-a publicat, soprana a încântat şi spectatorii clujeni, de curând, în „Rigoletto”, titlu din care în Gala Verdi a interpretat aria „Caro nome” şi duetul cu Ducele de Mantua, în compania tenorului Teodor Ilincăi.

Teodora Gheorghiu are un glas cristalin prin care sensibilitatea Gildei este bine conturată. Ţesăturile sonore acute o servesc, chiar dacă pentru trilul vocalizat din finalul ariei alege o variantă mai comodă, depărtată de tradiţia pe care, totuşi, o respectă în duetul încheiat cu spectaculosul contra-Re bemol, la unison cu tenorul, o performanţă pentru acesta. Teodorei Gheorghiu îi sunt la îndemână fineţea expresiei şi pianissimele, bine probate prin aria Nannettei din „Falstaff”.

Revenind la Teodor Ilincăi, trebuie afirmat cu putere că tânărul tenor este un campion al acutelor sigure, viguroase, strălucitoare, penetrante, glorioase, emise cu uşurinţă, încoronare a unei voci frumoase, extinse şi omogene pe ambitus. Sunt calităţi care l-au propulsat pe scene mari şi pot să îl propulseze în continuare. Cel puţin pentru concert, un tenor care cântă dificila stretta „Di quella pira” din „Trubadurul” în tonalitate originală, ceea ce înseamnă cu acute de Do natural, nu este uşor de găsit. Numai că, luat de valul sonor stentoral, Ilincăi face rabat de la expresivitate. Oronte din „Lombarzii” pare monoton în aria „La mia laetizia infondere” iar Ducele său este un îndrăgostit rece, distant, deloc poetic, deloc pasional. Ca şi Manrico în declaraţia de iubire din aria „Ah sì, ben mio” din „Trubadurul”. Chiar dacă artistul înmoaie întrucâtva sunetele în pasaje din duetul cu Gilda, precum „... sarò per te” sau „Adunque amiamoci...” , cu una-două flori nu se face primăvară.

Dacă ar fi să ne raportăm la terminologia profesionistă italiană, mezzosoprana Roxana Constantinescu ar fi ceea ce se numeşte o „fraseggiatrice”, cuvânt intraductibil în română, dar care desemnează o artistă cu frazare impecabilă, o specialistă a acestui important parametru al cântului. Şi-a demonstrat calităţile în aria Fenenei din „Nabucco”, pagină tălmăcită întrucâtva cameral şi în romanţa de dragoste cu tente maure „Cântecul vălului” din „Don Carlos”, în care a preferat lirismul seducător, diafan ca un adevărat... văl, accentului apăsat, de sorginte spaniolă, cel puţin în debutul ariei. Roxana Constantinescu este o artistă ale cărei daruri de inteligenţă muzicală în plămădirea expresivă a desenelor melodice, îmbracă o timbralitate fastă, de aleasă calitate.

Ion Dimieru a fost departe de anvergura başilor verdieni (aria lui Don Ruy Gomez de Silva din „Ernani”, interpretată fără cabaletta!), departe de înţelegerea psihologică, de profunzimea ideatică a trăirilor unui personaj precum Filip din „Don Carlos”.

 Păcat că pe podium nu a apărut şi un bariton, tipologie de glas dragă compozitorului omagiat, căruia i-a destinat pagini memorabile.

După inerenta încălzire de debut cu corul „Evviva!... beviam!” din „Ernani”, când a sunat firav, ansamblul pregătit de Dan Mihai Goia şi-a regăsit cele mai bune momente în „Va, pensiero” din „Nabucco” şi corul ţiganilor din „Trubadurul”. Programul a mai cuprins şi Corul triumfal din „Aida”.

La pupitrul Orchestrei Naţionale Radio (remarcă specială pentru partida de violoncele în expunerea generoasei teme din uvertura „Vecerniile siciliene”, reluată apoi de violine, ca şi pentru solo-ul de violoncel din introducerea ariei lui Filip), Gabriel Bebeşelea a arătat că este tânărul maestru al echilibrului clasic, tradiţional, cu tempi corecţi atât în acompaniamentul ariilor, duetelor, corurilor, uverturilor (la care s-a adăugat cea a operei „Nabucco”). Cu atât mai mult m-au surprins variaţiile agogice din Corul şi marşul tabloului triumfal din „Aida”, într-o nepotrivită încercare de personalizare a unei partituri carteziene ritmic. 

Bach, Händel, Purcell, Vivaldi, Gluck şi Monteverdi...

          ... au fost alegerile mezzosopranei Ruxandra Donose şi contratenorului Cezar Ouatu pentru un program baroc de arii şi duete în compania Orchestrei de Cameră Radio, dirijată de acelaşi Gabriel Bebeşelea într-un potrivit spirit de epocă. Instrumentiştii - cordari cu Claudiu Lobonţ la theorbă, cărora li s-au adăugat suflătorii în lemn şi alamă pentru aria „Amour, viens rendre à mon âme” din „Orfeu” de Gluck orchestrată de Berlioz, toţi însoţiţi de valoroasa clavecinistă Verona Maier, au cântat bine, cu delicateţe şi înţelegere de stil.

          Orice apariţie a Ruxandrei Donose la Sala Radio (şi vorbim despre prezenţe dese) este un eveniment, motivat prin înalta valoare a artistei şi validat prin prestaţii la nivelul marilor teatre ale lumii, unde este oaspete obişnuit. Ca şi pentru Teodora Gheorghiu, iată o mănuşă aruncată Operei Naţionale bucureştene, scenă pe care Ruxandra Donose nu a apărut de foarte multă vreme.

          Precum totalităţii repertoriului său, artista dăruie vocalităţii baroce întregul său arsenal tehnic, întreaga sa putere expresivă, gândirea adâncită asupra simbiozei dintre slovă şi textura sonoră, într-un cuvânt, întreaga sa artă. Specificităţilor şi dificultăţilor genului, Ruxandra Donose le răspunde cu profesionalism, ruladele nu îi prilejuiesc simple demonstraţii de vituozitate, ci lecturi profunde, venite din intensă trăire. Mă gândesc, cu totul aleator, la expresia sfâşietoare din aria „Delido in ogni vena” („Farnace” de Vivaldi), care a desemnat-o ca veritabilă tragediană a barocului. Maleabilitatea vocii este exemplară şi o foloseşte fără să „apese” notele grave, pentru a servi omogenitatea portativului în care extrema nuanţare se face simţită la tot pasul, fie că este vorba de „canto spianato” silabic, fie de „canto vocalizzato” (lamento-ul „Forse o caro” din aceeaşi „Farnace”). Patina romantică pe care Berlioz o dăruieşte ariei gluckiene „Amour, viens rendre à mon âme” creşte complexitatea celebrei pagini, în care Ruxandra Donose a susţinut cu brio ornamentica plină de spectaculoase game ascendente şi descendente, ca şi atacurile acute preluate cu stupefiantă uşurinţă.

          Programul nu a fost uşor: cinci arii şi cinci duete în compania partenerului Cezar Ouatu, singurul contratenor român care apare constant pe afişele noastre. Apropo, a auzit cineva de Valer Barna-Săbăduş, născut la Arad, care - la numai 27 de ani - a sedus Franţa şi Germania?

          Ouatu a început seara cu pedala de surdină apăsată, prea puţin sonor (oricum, artistul nu deţine capabilitatea de a domina auditoriumul prin puterea vocii), voalat, iar agilităţile ariei „Vivi, tiranno” („Rodelinda” de Händel) s-au topit în orchestră. Artistul le derulează cu lejeritate (iată, aria „Se fiera belva ha cinto” din aceeaşi „Rodelinda”), posedă această îndemânare indispensabilă tălmăcirilor baroce, careia îi adaugă cântul expresiv, îndeosebi în lamento-uri (aria „Lascia ch’io pianga” din „Rinaldo” de Händel). Oricum, pe parcursul serii, Cezar Ouatu a sporit în pregnanţa implicării, rămânând totuşi în limitele unor sunete retrase, să le numesc, discrete, destinate unui salon restrâns. Poate cel mai bun moment a venit în bis-ul cu aria „Che farò senza Euridice” din „Orfeu” de Gluck, când siguranţa notelor înalte a spulberat întrucâtva impresia unui registru limitat ca ambitus. Acest bis a fost interpretat de cei doi artişti într-o formula inedită, populară, întrucât şi-au adresat pe rând versurile, replicile, schimbând numele eroilor tramei cu... propriile prenume, Ruxandra şi Cezar. Spre deliciul publicului, care a aplaudat frenetic.

Materialul a fost anterior publicat în Observator Cultural.