TIFF 2024. Două documentare remarcabile în competiția „What’s Up, Doc?”
0În prima mea zi la Transilvania International Film Festival (TIFF) 2024, am avut șansa să văd două lungmetraje documentare de top, incluse în a treia ediție a competiției „What’s Up, Doc?” (până în 2022, secțiunea de documentar a festivalului clujean nu era competitivă).
Descoperirea dimineții a fost „April în Franța” („April in France”), filmul francez al lui David Boaretto, selecționat anterior la Festivalul de Documentar de la Salonic.
Protagonista titulară, nimeni alta decât fiica regizorului, s-a născut în Anglia, dar, la cinci ani, se mută cu familia la Paris, ceea ce nu-i convine deloc (în prima secvență, din mașina înaintând prin ploaie, unde nu vedem chipurile vorbitorilor, April se plânge că francezii nu-i vor rosti numele așa cum se cuvine). Însă Peter Pan, personajul ei favorit, nu vine s-o salveze și s-o ducă în zbor înapoi la Londra, în pofida rugăminților ei fierbinți. După o scurtă ședere în „orașul luminilor”, pustiit de pandemie, April și tatăl ei se stabilesc în satul Labastide, în casa primită moștenire de la străbunicului fetiței.
Inițial, și aici juna eroină se plictisește de moarte, vorbind mai des cu animalele decât cu oamenii, dar, încet-încet, ea își face prieteni, mult mai vârstnici decât ea, iar viața la țară capătă culoare și gust (April învață și să gătească, cum crede că ar trebui s-o facă o franțuzoaică adevărată – momentul recurent al spargerii oului pentru omletă m-a dus inevitabil cu gândul la amuzanta scenă de la școala de gastronomie pariziană din filmul clasic al lui Billy Wilder din 1954, în care Sabrina, interpretată de Audrey Hepburn, se străduiește zadarnic să-și însușească tehnica respectivă). Nu în ultimul rând, fetița capătă conștiința morții, în primul rând datorită străbunicului ei, pe care April își dorește cu ardoare să-l poată cunoaște, deși el se odihnește în cimitirul satului.
Am văzut destul de multe tentative cinematografice de a pătrunde în lumea copiilor, dar foarte puține la fel de reușite ca acest „April în Franța”. Tandrețea și tenacitatea (explicabile în egală măsură genealogic și antropologic) cu care David Boaretto sondează universul aproape suprarealist (cel puțin din perspectiva adulților) al posibilităților infinite ajung să fascineze. Esențiale sunt și montajul dinamic (regizorul, mereu în spatele camerei, nu doar a filmat, ci a și montat singur filmul, pentru a-i impune ritmul dorit) sau poezia și intensitatea emoțională a multor scene. Un minunat documentar hibrid, din cele cu care „What’s Up, Doc?” se mândrește că le poate oferi cinefililor autohtoni în fiecare an.
Revelația primei mele seri clujene din acest an a fost „Alice On & Off”, filmul românesc al Isabelei Tent (sau Von Tent, cum se mai semnează uneori), care avusese premiera mondială în competiția internațională a Festivalului de Film de la Cracovia (la TIFF, filmul este proiectat pentru prima dată în România).
Regizoarea a urmărit cu devotament, pe parcursul unui deceniu, evoluția unei familii neobișnuite și în special pe cea a eroinei titulare. La 16 ani, Alice, trăgând după sine sechelele unei copilării din care părinții au lipsit aproape cu desăvârșire, s-a îndrăgostit de Dorian, un bărbat cu 35 de ani mai vârstnic, și a rămas gravidă cu el. Amândoi îl iubesc pe Aristo, băiețelul rezultat din legătura lor, numai că Alice nu este capabilă să facă față vieții singură (de unde și refugiul în amăgitoare substanțe adictive), iar Dorian se dovedește nu doar un sprijin, ci și un obstacol în calea aspirațiilor ei (protagonista se întreține – și îi întreține pe cei doi membri masculini ai familiei sale – din videochat, dar visează să se impună ca pictoriță).
Isabela Tent nu se ascunde mereu în spatele camerei, ci își asumă discursul la persoana întâi, dialogul cu cei trei și identificarea cu Alice (de altfel, la discuția de după prima proiecție din cadrul TIFF-ului, cineasta a mărturisit că nu doar protagonista a fost „on & off” în viața lui Aristo și Dorian, ci și ea însăși în relația cu Alice), chestionând (im)posibilitatea evadării din „cercul nesfârșit al traumelor” și conchizând că doar confruntarea poate genera schimbarea dorită.
Montat inteligent (cronologia e întreruptă ici-colo de confesiuni revelatoare), cu contribuția decisivă a experimentatei Letiția Ștefănescu, filmul este uneori foarte dur (de pildă scena în care Alice se droghează sau cea în care Aristo, altminteri obișnuit cu certurile din familie, își acoperă urechile pentru a nu-și mai auzi mama urlând și jignindu-i tatăl), dar întotdeauna captivant. Un mare atu al acestui documentar este și că regizoarea nu încearcă niciodată să-și judece personajele (soluție facilă, pe care ar fi ales-o mulți alți cineaști), ci să le înțeleagă și să ne ajute și pe noi, spectatorii, să le înțelegem. „Alice On & Off” este un film obligatoriu de văzut și greu de uitat.