Superstiții. Pisica neagră

0
0
Publicat:

În lunga perioadă elenistică (sec. III î.C - III d. C), declanșată de pasiunile Machedonului, lumea s-a tot plimbat dinspre Mesopotamia spre Egipt, cu escală în Creta, aducând fiecare cu sine lucrurile mai prețioase, de la mâncăruri și hăineturi, până la credințe și ritualuri, între acestea desigur pe locul unu aflându-se superstițiile.

altat bastet jpeg

Culte ale unor zei orientali ajunseseră la modă în Roma, iar filozofia greacă făcuse pași mari spre Alexandria.

La finalul Antichității, zeița egipteană Isis era plimbată pe străzile Romei, iar mulți deveniseră adepții ei, lucru care nu era deloc ieftin, după cum ne povestește Apulleius. Reprezentată cu un prunc în brațe și având ca simbol trandafirul, era una dintre cele mai populare figuri, încât și după instaurarea creștinismului, amintirea ei, topită în altă forme, a mers mai departe.

Între zeitățile mai mărunte se afla și Bastet, importată tot din Egipt, care era venerată în special de femei și reprezentată ca o pisică neagră. Credincioșii o cinsteau prin numeroase statui, în special mici, de pus pe cămin, dar și prin unele mari, așezate în fața caselor, ca niște străjeri. Existau amulete, recipiente cu elixire, ornamente și multe altele. Cultul era răspândit de la Atena la Roma, fără să fie totuși prea însemnat.

Prin secolul 4, al erei creștine, încă mai existau temple și comunități restrânse ale acestui cult. La marginea Imperiului de Răsărit, undeva pe malul Bosforului, trăia și Myrrhina, preoteasă a zeiției Bastet, numită în acel loc Aliuros. Despre această femeie povestim astăzi.

Viața ei era excact cum și-o dorise. Libertățile i se legau de un templu de cartier și de o mână de credincioși, în special femei, care ar fi urmat-o oriunde. Ritualurile lor erau discrete, legate întotdeauna de licori care făceau ca mahalalele grecilor, romanizați între timp, să se umple cu progeniturile mult sperate. Myrrhina avea haine fine și mai ales o mască de catifea neagră, un cap de pisică, atât de expresivă, încât puteai să juri că e vie.

În special seara se întâlneau și cântau imnuri închinate zeiței-pisică. Gustau licori parfumate și dansau împreună, până spre ziuă, când mergeau fiecare pe la casele lor.

În viața cotidiană, Myrrhina era o femeie retrasă și pașnică. Locuia într-o casă modestă, dar foarte cochetă, cu două colone albe, pe scări stând cuminte, pe coadă, o pisică întunecată, împopoțonată cu cercei și mărgele, o statuetă, pe care Myrrhina o comandase la Roma.

Viața ei ar fi mers înainte, fără conflicte, dacă n-ar fi început teroarea creștină. Instaurată ca religie dominantă, a militat pentru interzicerea cultelor vechi, devenite păgâne între timp, și în general a oricărui grupușor care nu se ploconea în fața grupului principal – exact cum se întâmplă și acum, în toate domeniile. Considerați eretici și vrăjitori, rând pe rând, necreștinii au fost uciși, alungați, interziști. Pe templele lor a fost așezată o cruce.

Myrrhina a văzut care era treaba și-a închiriat o corabie, cu gândul să ajungă în Colhida. Și-a luat adepții fideli și tot ce-a mai putut, plus statueta, și-a plecat într-o aventură, pe care o vedea lungă, dar care s-a sfârșit repede. Corăbierii au umflat banii și-au debarcat-o în Dionysopolis, un port amărât, devenit peste sute de ani Balcic.

Stabilită în suburbiile micului port, Myrrhina și-a dus viața alături de alți proscriși, mulți dintre ei creștini neacceptați la vremea aia, adepți ai unor zei, și mai firavi decât Aliuros, ori pur și simplu oameni alungați din Roma, tâlhari, ucigași și alte loaze.

Totuși faptele ei aveau să fie duse mai departe, în timp. Întâlnirile nocturne și-au căpătat faimă, iar femeile cu măști de pisică au început să fie chemate și la petreceri lumești. Myrrhina și-a făcut loc, și-a găsit admiratori, curtenzani și iubiți. Lumea o adora, considerând-o patroana misterelor. Creșinii o numeau Domna, iar niște goți, amatori mari de poezie și dans, îi atribuiau însușiri magice, mai ales că de la petrecerile ei era nelipsită o licoare preparată din vin și petale de trandafiri.

În această lume amestecată și izgonită, își făcuse loc pisica zeiască și ritualurile ei cu multe plăceri.

Iar distracțiile, știți că se răspândesc cu viteza luminii. Puțini aveau habar că exista o zeiță-pisică, dar dansul pisicii s-a răspândit cu repeziciune în multe comunități din Balcani. Femei și bărbați își confecționau măști de pisică și se destrăbălau la greu, contribuind fiecare la îmbogățirea distracției, care cu trecerea anilor a devenit orgiastică. Ea s-a perpetuat mult timp după moartea Myrrhinei, până când niște legiutori i-au pus capăt, interzicând-o cu desăvârșire.

Amintirea plăcerilor s-a amestecat cu amintirea pisicii, iar la un moment dat interdicția s-a răsfrânt asupra tuturor pisicilor negre. Circula intens superstiția că dacă o pisică neagră îți taie calea, îți merge prost toată ziua. Lumea s-a concentrat pe culoare, uitând cu totul de unde vine. Mai ales că multe animale negre erau prin tradiție bune pentru scarificii religioase, au uitat de pisicile dansatoare și de zeiță.

În ciuda superstiției, pisicile au continuat să fie crescute ca animale de companie, chiar ca parte din familie, indiferent de culoare.

Cât despre Myrrhina, la moartea ei, cineva a scris pe o piatră Domna și a desenat un cap de pisică. Mai târziu, în lumea profund și categoric creștină, o mână grijulie a pus alături o cruce, încât peste sute de ani, când arhelogii au adus la lumină mormântul Myrrhinei, toată lumea a fost de acord că trebuie să fi fost un mormânt de zeiță paleocreștină, ceea ce dovedește vechimea pe aceste meleaguri a unui creștinism liberar.

PS. Pentru români n-a contat povestea Myrrhinei ori cultul pisicii. Vechimea pisicilor în viața domestică a românilor se pierde în negura timpului, cu sute de ani înainte de venirea Myrrhinei: pe vasele de la Cucuteni sunt reprezentate în lanț dansator. De altfel, însuși cuvântul „pisică” le atestă vechimea, fiind autohton până în măduvă. Dacă multe animale au fost luate cu denumire cu tot, pisicile au fost domesticite înainte cu mult de venirea Myrrhinei. Și asta pentru că pădurile erau pline de pisici sălbatice și, în virtutea altei superstiții, moștenite din niște timpuri și mai cețoase, pisicile puteau fi îmblânzite, printr-o formulă magică, anume - pis-pis. Orice pisică sălbatică lăsa pădurea și îl urma pe omul care știa să-i șoptească pis-pis. Istoria invocației s-a pierdut, dar de la ea s-a format cuvântul „pisică”, pe terenul limbii române (apud Șăineanu).

Opinii

Mai multe de la Doina Ruști


Ultimele știri
Cele mai citite