Starea de urgență

Cinci eșecuri sau înfrângeri ale extremei drepte în mai puțin de șapte luni, acest lucru bucură și liniștește. Alegătorii sancționează promisiunile false, nedreptatea și, desigur, corupția, care devenise a doua sursă de îngrijorare pentru americani, după scăderea puterii de cumpărare, dar cum putem consolida aceste victorii și, mai mult decât atât, cum putem obține altele?

Foto: Arhiva

Întrebarea se pune deoarece niciuna dintre forțele care tocmai au făcut extrema dreaptă să se retragă în aceste cinci țări nu are o identitate clară. Ele doreau să le taie calea celor care reveneau la putere sau a celor care plecau, dar care se făcuseră detestați. Au reușit acest lucru, dar nici ele însele nu știu ce propun, întrucât vânătoarea „regilor” corupției maghiare nu constituie un program de guvernare, întrucât moderații și radicalii din Partidul Democrat nu văd viitorul Statelor Unite în același mod, că oponenții lui Netanyahu provin din medii foarte diferite, că victoria lui Lula rămâne de valorificat și că intelectualii de centru, cărora revolta studenților sârbi le-a conferit puterea, trebuie încă să-și definească obiective comune.

Respingerea extremei drepte nu este, deocamdată, decât o reacție sănătoasă, dar alergică, în timp ce există cu adevărat o internațională reacționară ale cărei diverse curente lucrează la îngroparea democrației, atacând contraputerile democrației liberale.

De la un continent la altul, această internațională dorește să afirme o putere neîmpărțită a executivului; să pună capăt independenței justiției și rolului redistributiv al statului; să reducă libertatea presei înainte de a o suprima; să rupă cu această primărie a legii care definește statul de drept; să opună dreptul național dreptului internațional, care are greșeala de a se impune puterilor aflate la conducere, și să împartă lumea în zone de influență.

De la extrema dreaptă europeană la Donald Trump, Vladimir Putin, Xi Jinping, Bolsonaro tatăl și fiul, Narendra Modi și mulți alții, internaționala reacționară are forța și coerența pe care le-au avut puterile temporale ale papalității, internaționala comunistă sau revoluția liberală impulsionată de Margaret Thatcher și Ronald Reagan.

Stânga și dreapta care s-au impus în perioada postbelică sunt atât de nepopulare și de epuizate intelectual încât, indiferent dacă suferă sau nu un eșec, reacția poate oricând să învingă. Victoria sa nu ar însemna doar sfârșitul compromisurilor sociale introduse la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ci și al drepturilor și libertăților moștenite de la Iluminism și de la revoluțiile engleză, americană și franceză.

Dacă ieri lumea era împărțită între dreapta și stânga, între lumea liberă și blocul sovietic, între nord și sud, astăzi ea este împărțită între adversarii și susținătorii democrației. Aceasta este acum linia de demarcație esențială, ceea ce impune remodelarea scenei politice pentru a opune internaționalei reacționare și ramurilor sale naționale partidele democratice și propria lor internațională.

La fel cum au fost întotdeauna toate partidele, aceste noi formațiuni vor fi în mod inevitabil diverse. Ele ar fi, în special, mai mult sau mai puțin intervenționiste în economie, dar și-ar găsi forța și identitatea comune în afirmarea unor coaliții sociale unite de voința lor de a lupta împotriva cauzelor încălzirii globale; de a se opune precarizării locurilor de muncă; de a asigura menținerea protecției sociale și supraviețuirea acesteia; de a apăra libertatea, desigur, și de a înceta, în sfârșit, să reducă contribuția celor mai înstăriți la binele comun.

Acest ultim punct este absolut esențial, deoarece nu există stabilitate democratică fără armonie socială și nici armonie socială fără redistribuirea bogăției. Astăzi nu mai putem apăra democrația fără a ne asigura de urgență că cei mai înstăriți și marile întreprinderi nu mai pot evita plata impozitelor. Nu vom reuși să înfrângem internaționala reacționară fără a-i opune cerința echității sociale.