„Spre capitalism în zbor!“ – Vechiul şi Noul în China Populară

Pentru că s-au împlinit 10 ani de la vizita mea în Republica Populară Chineză, reiau aici cele două reportaje publicate despre această călătorie. Primul dintre ele a apărut în ziarul „România liberă“, în luna octombrie 2004.

La 700 de ani după Marco Polo şi la 300 de ani după Spătarul Nicolae Milescu, alţi trei europeni, de data aceasta acreditaţi de ziarul „România liberă“, în cadrul tradiţionalelor schimburi româno-chineze, au apucat calea Extremului Orient. Călătoria, acum, nu s-a mai desfăşurat de-a lungul străvechiului Drum al Mătăsii, ci cu ajutorul rapidelor aeronave ale companiei olandeze KLM, care scurtează anii ceruţi de expediţiile predecesorilor noştri la nici o jumătate de zi.

Ca întotdeauna la zborurile intercontinentale, avionul a fost schimbat la Amsterdam, posibilitate de a cunoaşte cât de cât, măcar timp de câteva ore, vestita capitală a Olandei, oraş fascinant şi greu de clasat, bastion al toleranţei şi avanpost al postmodernităţii (aici îşi află de altfel începuturile şi celebra, acum, emisiune „Big Brother“). Dar despre aceasta, cu alt prilej.

Ziarul „Guang Ming“ („Lumina“) apare din 1949

După un zbor de noapte care nu ne-a permis să zărim prea mult din străfundurile stepei şi ale taigalei siberiene (nu am ratat însă întâlnirea, pentru prima dată în viaţă, cu aurora boreală), iată-ne, deja dimineaţa, datorită diferenţei de fus orar, pe aeroportul din Beijing, destinaţia iniţială a călătoriei noastre, unde am fost preluaţi de gazdele chineze. D-l Guo, absolvent de limba română – un an de studii la Bucureşti şi doi ani de „misiune“ la Chişinău, ca funcţionar al Ministerului de Externe chinez –, pe numele său „de român“ Pavel (sau Pa Vel?!), avea să fie amabila şi îndatoritoarea noastră călăuză pe tot parcursul călătoriei, fără de care cu greu ne-am fi descurcat prin „hăţişurile“ limbii chineze, atât de dificilă, singura prin care puteam comunica cu majoritatea celor întâlniţi în cale.

La fel, toţi cei care ne-au întâmpinat în numele cotidianului care ne-a făcut invitaţia, „Guang Ming“ (al doilea ca mărime şi importanţă din Republica Populară Chineză), precum: d-l Gong Ke – director pentru relaţii externe –, d-l Fang Xiang Sheng – director al departamentului de ştiri internaţionale –, d-l Li Jing Rui – senior editor al ziarului –, d-na Tan Limin – corespondent şi reprezentant al cotidianului în Shanghai –, au dat dovadă de aceeaşi căldură şi amabilitate, care depăşeşte cu mult celebra politeţe rece orientală.

Liderul Mao nu mai e în toate, e pe toate

Prima seară avea să aducă şi primele (mari!) surprize. Pe drumul de la aeroport spre hotel Beijingul păruse un fel de Drumul Taberei mai extins şi scris în chinezeşte, cu clădirile şi modul de dispunere al lor specific unei metropole socialiste. Dar vizita în centru şi feeria de lumini şi culori de aici – supermarketuri şi malluri burduşite până la refuz cu marfă de orice soi şi de orice calitate, reclame şi reprezentanţe ale tuturor marilor companii occidentale, afluenţă de oameni frumoşi şi fericiţi, ca şi de cerşetori mai mult sau mai puţin insistenţi, precum în orice mare aglomerare urbană din lume – aveau să ne convingă că avem de-a face cu un oraş complex, imposibil de redus la o constantă, un adevărat megalopolis (de pe Marele Zid îl percepeai ca un nor de fum şi praf), în primul rând uriaş ca întindere şi foarte diversificat. Aveam să-mi dau seama în ultima seară, la reîntoarcerea în Beijing, cât de puţin am văzut din el, de fapt; ce să mai vorbesc despre întreaga Chină... E-adevărat că, după ora 22, „n-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri“; luminile se sting şi „spectatorii“ se duc la culcare.

Cum ieşim din luxoasele magazine, cotim pe o străduţă lăturalnică şi dăm într-o cu totul altă lume: câteva uliţe „tradiţionale“, rămase ca acum 100 de ani, pline de tarabe şi de vânzători dintre chinezii de rând – cu o insistenţă cu totul extraordinară ei aleargă la propriu după orice occidental, pentru a-i vinde nu contează ce; oricum, aici pentru orice trebuie să negociezi, să te tocmeşti, să te târguieşti –, pline de grătare aşezate direct în stradă unde în faţa clientului se pregătesc deliciile culinare specifice – cu totul ieşite din comun pentru un european –; o forfotă şi o vânzoleală mai ceva decât în „Europa“ noastră...

Remarc din primul moment abundenţa imaginilor şi gadgeturilor cu „icon“-ul Mao, pe de o parte obiectul unui cult constant din partea partidului şi, probabil, a multor cetăţeni, pe de alta subiect al unei veritabile industrii de „jupuire“ a turiştilor, amatori de suveniruri cu imaginea dictatorului (în acelaşi timp, emblemă a culturii politice de masă şaizeciste în Occident, alături de Guevara şi Castro): cărticele roşii în diverse limbi, şapcă Mao, insigne cu Mao, brichete cu Mao, ceas cu Mao dând din mână pe cadran („Mao watch, sir! Cheaper, cheaper!“), tricouri cu Mao, raniţă cu Mao etc. Le voi întâlni până la urmă peste tot: la obiective turistice, în hoteluri, în restaurante, în aeroporturi...

Confucius şi Partidul – alianţă pentru construirea capitalismului

De altfel, principalul lucru de spus despre China este amestecul permanent, întâlnit în fiecare oraş pe care l-am vizitat, de tradiţie (recentă sau de câteva ori milenară, conservată însă cu o perfecţiune pe care orice popor ar putea-o invidia), capitalism (dar pe bune, nu ca la noi, la români!) plus deschidere spre imageria Occidentului (peste 60 de canale am numărat la televizor numai într-un singur oraş, cele mai recente filme hollywoodiene rulau în multiplexurile locale, reclame, reclame, reclame ş.a.m.d.) şi autoritarism comunist.

Acesta nu însă la nivelul simbolisticii totalitare, complet inexistentă (nu am văzut nicăieri nici o seceră şi nici un ciocan, însemnele puterii apăreau doar în Piaţa Tien An-Men, care-i totuşi sediul instituţiilor oficiale, plină de drapeluri naţionale, plus un uriaş portret al lui Mao pe Poarta spre Oraşul Interzis) şi înlocuită pe deplin de cea a culturii de masă globale, ci al binecunoscutului sistem de conducere (idealul lui Iliescu de „despoţie luminată“ e posibil să se fi realizat aici, plus că este aproape impersonală, nu mai există un Big Brother vizibil, precum Mao ori Kim Ir Sen) şi, foarte important, al existenţei tabuurilor de ordin istoric.

Nu există libertate reală, indiferent de cât de bine te hrăneşti şi te îmbraci, dacă nu există posibilitatea de discuţie asupra propriului trecut, doar un punct de vedere oficial. La întrebarea mea despre cum sunt prezentaţi acum, în şcoli de exemplu, Ciang Kai-Şek şi Gomindanul, am dedus, ceea ce era evident, că ei au rămas tot „băieţii răi“, vânduţi occidentalilor (prezenţi acum, de altfel, peste tot!)...

Pudong – simbol al „viitorului luminos“ al noii Chine

Singurul lucru comun între Amsterdam şi Beijing este afluenţa enormă a bicicletelor şi bicicliştilor, zeci şi sute la fiecare pas. Prin amestecul de care vorbeam, însă, vizibil în fiecare mare oraş al ţării (am mai vizitat Xi’an, capitala istorică, de câţiva ani intrată în regim de zonă specială dar cu unul dintre cele mai ridicate ritmuri de dezvoltare, oraş cu un amestec unic şi extrem de seducător de ancestral, tradiţional şi hipermodernitate, şi marea metropolă Shanghai, care a fascinat de-a lungul vremii atâţia europeni, oraş imposibil de descris în câteva cuvinte), China este o ţară poate mult mai adânc intrată în postmodernitate decât stabila şi tradiţionala Olandă; o ţară-continent, imagine a viitorului global destinat tuturora până la urmă. Ideologia totalitară-falimentară s-a topit complet, s-a lichefiat pentru a face loc erei lipsei de ideologii, totalitarismului moale al mediilor, divertismentului şi corporaţiilor.

Lucrul se vede cel mai bine printre zgârie-norii din Pudong, varianta de Manhattan a Shanghai-ului (proiect ultra-spectaculos, ridicat în numai un deceniu acolo unde era doar o insulă nelocuită), unde m-a amuzat să mi-l închipui pe d-l vicedirector Ma Xuejie – un fel de ofiţer de PR –, dacă ar fi trăit pe vremea lui Mao, cum ar fi trebuit să prezinte străinilor, pe acelaşi ton impersonal şi robotic, „binefacerile socialismului“... Într-o generaţie, ultimele deosebiri se vor şterge şi nu va mai exista nici o diferenţă între un tânăr din China continentală şi cel din Taiwan; nu va mai conta şi nu-i va mai interesa că bunicii unuia au pierdut şi s-au retras pe insulă cu rămăşiţele Gomindanului, iar ai celuilalt, victorioşi, au proclamat Republica Populară Chineză – în măsura în care-şi vor mai aminti vreodată...