Se poate repeta istoria? Noua Cortină de Fier, aplicarea Doctrinei Monroe și actualizarea mesajului de prietenie cu Rusia dat de Churchill

Trump personal și o parte din echipa sa de consilieri politici și militari au fost marcați de forța Doctrinei Monroe și gândirea marilor lideri care au câștigat cel de-al Doilea Război Mondial. 

Donald Trump Foto: AFP

Istoria servește, câteodată și doar pentru cine ar vrea să învețe ceva din tragediile trecutului, asemenea lecții ciudate cum a rămas pentru posteritatea care a încercat să le uite, credința profundă a lui Winston Churchill în destinul global de făcător de pace al Rusiei pe atunci sovietice și conduse de Iosif Vissarionovici Stalin ,marele său aliat și prieten.

Se mai potrivește ceva de atunci? Trump revigorează oricum Doctrina Monroe, aplicată activ pentru impunerea forței caracteristice, cel puțin din punctul său de veder, acelei Americi făcută de el mare din nou.

Iar circuitul învolburat și din ce în ce mai presărat cu surprize explozive pe care s-a angajat acum politica de putere la nivel înalt, îmi amintește de câteva dintre afirmațiile făcute de liderul britanic care, conștient că în octombrie 1944, avansul rusesc în Europa nu mai putea fi oprit, Atunci se produce marea cedare a lui Churchill  când negociază în secret cu Stalin celebrul „acord privind procentajele” care marchează cedarea controlului occidental asupra întregului teritoriu din estul Europei (cu excepția Greciei, menită să rămână bastionul prin are puteau fi protejate interesele de atunci al UK în Mediterana și Orientul Apropiat). Cu România propusă cu un procent de 90% de control sovietic, Iugoslavia și Ungaria aveau parte de control 50-50%, Bulgaria era cedată în proporție de 75%...acord schițat de Churchill  în grabă pe un șervețel și tot el povestește în Memoriile sale „Cel de-al Doilea Război Mondial” scena aiuritoare; „Stalin și-a luat creionul lui albastru și a adăugat un mare V de aprobare și mi-a dat hârtia înapoi. Totul s-a rezolvat în mai puțin timp decât e necesar pentru a povesti totul”.

Așa s-a scris istoria ce a creat lumea în care am trăit și totul s-ar putea oare să se repete dacă mai marii lumii se înțeleg peste capul tuturor asupra unei noi hărți de influențe și repartizare de teritorii în funcție de rezervele lor de resurse strategice și de credința absolută în bunul simț și promisiunile de pace eternă ale adversarului?

Este oricând posibil cu o singură condiție: să se găsească liderului  mondial care să creadă la modul absolut în promisiunile de pace ale Rusiei, adică exact ce-a făcut Churchill care chiar asta a făcut, cu un discurs model pentru cei care, acum, ar vrea să reînnoade relațiile la nivel înalt cu Kremlinul bazate de prietenie și bună credință. 

Ce le spunea Churchill parlamentarilor britanici pe 27 februarie 1945? 

„Am impresia că Mareșalul Stalin și conducătorii sovietici își doresc să trăiască în prietenie și pe un picior de egalitate cu democrațiile occidentale. Simt că cuvintele lor exprimă și angajamentul lor în acest sens”.. Era oare expresia unei necunoașteri a situației sau a unui entuziasm umanist excepțional?

Greu de imaginat asta deoarece, pe 5 martie 1945, în discursul de la Fulon în Missouri arăta că era perfect conștient de apariția marii fracturi între lumi:

„De la Sttetin pe Baltica la Trieste, a coborât peste continent o Cortină de Fier. În spatele ei se găsesc toate capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est. Varșovia, Berlin, Praga, Budapesta, Bucureștiul și Sofia, toate orașele celebre și populația de acolo se găsea în ceea  de acum înainte ce numesc sfera sovietică”.

Și totuși, adăuga el, „ mă opun ideii că un nou război este inevitabil și chiar iminent. ...Nu cred că Rusia sovietică vrea război. Ceea ce vrea sunt câștigurile războiului și o expansiune nelimitată a puterii și doctrinelor sale. Dar ceea ce trebuie noi să facem este prevenirea războiului și să realizăm condițiile păcii și democrației pe cât de rapid posibil în toate țările....Ceea ce am putut vedea la prietenii și aliații noștri ruși în timpul războiului m-a convins că nu admită nimic mai mult decât forța  și nu ajung să respecte nimic mai puțin decât lipsa forței, în principal a celei militare. Iată de ce  vechea doctrină a echilibrului de forțe este riscantă. Nu putem să ne-o permitem și este de datoria noastră s-o evităm.. și să trezim tentațiile unei încercări d forțe, spunea atunci britanicul pledând pentru respectarea atribuțiilor care, la modul ideal, aveau să fie îndeplinite de Organizația Națiunilor Unite.

Este limpede că ceva major este în pregătire la masa cu participare extrem de redusă la care se iau deciziile ce schimbă harta lumii. Mișcarea, fie că ne place sau nu, a prins viteză și surprinde pentru că pleacă de la constatarea că vechile sisteme de negociere și control, cele imaginate ca susținute sau impuse de ONU, nu mai funcționează. Marii lideri se dezbracă de hainele democrației, devenite din ce în ce mai anacronice și se reîntorc la eternele mecanisme de impunere a forței. Inclusiv, așa cum vedeți acum, de impunere a păcii prin amenințarea cu forța manifestată prin diversele sale mecanisme. 

În acest context, Europa caută să nu cadă la mijloc și să devină finalmente parte a negocierii în care se leagă acum instituțional de Ucraina pe care se grăbește s-o admită ca Stat Membru, acceptând toate consecințele viitoare. Cele care par să se vadă deja la orizont după ce rușii și americanii par să fi rescris condițiile păcii în lumina intereselor economice globale ale super-puterilor. Nu cred că se va mai vorbi despre repetarea episodului tragic al Cortinei de Fier, mai degrabă apare la orizont spectrul unei înțelegeri care să definească viitoare zone de influență și control, în paralel cu redefinirea rolului, locului și capacităților de decizie alocate statelor mici.

Reapare gândirea imperială? Întrebare perfect inutilă deoarece ea n-a dispărut niciodată, doar s-a odihnit în răstimpul dintre marile conflicte.