Scrisoarea „pierdută”

Răsfoind cu ajutorul soţiei (fiind, se ştie, nevăzător) capitolul Corespondenţe din „Jurnalul unui personaj controversat”, am constatat că lipseşte (eroare, fireşte, a redactorului de carte) epistola semnată de Emil Cioran, epistolă la care ţin foarte mult, în urma vizitei la celebrul filosof acasă, în mansarda blocului lângă Teatrul Odeon, unde acesta locuia ca un student.

Fusese o vizită foarte plăcută – era în anul 1967 – înlesnită de bunul meu prieten, marele diplomat Dumitru Aninoiu, atunci ministru consilier la Paris.

De altfel, amintesc că în anul acela am făcut o vizită acasă şi la Eugen Ionesco, fiind întâmpinat de soţie şi fiică, celebrul dramaturg, bolnav, tocmai fusese internat într-o clinică pariziană.

Şi tot atunci, în continuarea întâlnirii cu Emil Cioran, am fost primit în luxosul apartament din al XVI-lea arondisment, locuinţa lui Constantin Virgil Gheorghiu.

Cu ajutorul prietenului meu, colecţionarul de autografe, strălucit intelectual şi comentator al fenomenului literar George Corbu jr, am aflat că în anul 2017 am publicat în blogul meu din „Adevărul” o relatare a celor trei vizite, relatare însoţită şi de reproducerea scrisorii „pierdute”.

În vizita la Emil Cioran, filosoful considerat atunci cel mai mare stilist al limbii franceze, ne-a invitat pe singura masă din mansardă, aşternută cu hârtie albă, la un prânz frugal studenţesc, alcătuit din sandvişuri.

Discuţia mi-a prilejuit şi înmânarea unei scrisori a romancierului Eugen Barbu, directorul revistei Luceafărul, prin care era rugat să ofere spre publicare un fragment dintr-o recentă carte a lui. Apoi, discuţia a alunecat, sentimental din partea filosofului, spre casa natală din Răşinari, de unde aflase că era posibil ca fratele lui, preot, să fie izgonit. În sfârşit, după prânzul frugal, însoţindu-ne spre ieşire pe coridorul lung al mansardei, ne-am oprit şi filosoful a tras o perdea, ca şi când ar fi fost uşa unui garderob, şi au ieşit la iveală, pe umeraşe, numeroase rochii şi taioare din care soţia mea a fost invitată să-şi aleagă ce doreşte.

• Prietena mea - a spus filosoful - dă lecţii de limba engleză fiicelor patronului magazinelor Prisuni şi în afara remuneraţiei de profesoară primeşte pentru a-şi întregi veniturile şi aceste rochii şi taioare.

Bineînţeles că surprinşi de neaşteptata ofertă a filosofului, am refuzat amândoi cât am putut de politicos.

Filosoful ne-a înţeles şi la plecare ne-a întrebat ce vizite urma să mai facem.

• Suntem invitaţi – am răspuns eu – la romancierul Constantin Virgil Gheorghiu.
• Nu vă fericesc, a zis filosoful cu o subliniere a sentimentului de îngrijorare, Dante, care a descris Infernul, pe acest om nu l-ar fi putut descrie.

În memoriile filosofului Emil Cioran, publicate impecabil la editura Humanitas, vara trecută, am descoperit, la pagina 582, acest portret, scris la 13 septembrie 1968:

„13 sept.

La trezire, mi-am adus aminte de profeţia lui Alexandre Block, cu ochii lui mijiţi, mongolul priveşte la Europa aflată în agonie.

L-am întâlnit de curând pe C.V. Gheorghiu, preot. Mereu alunecos. Nu ştiu ce să cred despre omul acesta. E un abis. Îmi povesteşte şederea lui în Turcia, pe lângă patriarhul Athenagoras, călătoria în Grecia, apoi conflictele cu românii de la Paris sau din România. Oficiază acum într-o biserică rusească, ce ţine de Patriarhul Moscovei şi tună şi fulgeră întruna împotriva bolşevicilor. A lucrat cu ambasada noastră de aici şi în acelaşi timp scrie împotriva regimului comunist. E un amestec de nebun, de şarlatan, de reptilă şi de Smerdiakov. Aceeaşi indispoziţie ca acum zece ani, la ultima noastră întâlnire. Chiar nu ştiu ce să cred despre acest om. Simţul meu psihologic e prins pe picior greşit. Sunt într-un sens prea occidentalizat, ca să-l pot înţelege. Întruchipează un fenomen tipic balcanic. E un amestec de român, de rus, de ţigan şi de grec. Ce am spus prima oară despre el când l-am văzut întâia oară , rămâne exact: Omul ăsta are prea multe cusururi ca să nu aibă talent. Extrem de smerit, dar în fond agresiv şi pus pe combinaţii cum nu e îngăduit să fii. Când ne-am întâlnit, m-a îmbrăţişat. Doamne!!! Faptul că un asemenea om a devenit preot e o dovadă cum nu se poate mai bună că Biserica este pierdută! (...)”.

A doua zi după vizita la Emil Cioran, la hotelul din faţa ambasadei unde locuiam, am primit scrisoarea „pierdută” pe care o public aici încă o dată.

„Paris, 24 avril, 1967

Stimate domnule Săraru,

Sper că rândurile acestea vă vor găsi înainte de plecarea D-voastră. Iată de ce e vorba. Am întrebat editorul dacă autorizează publicarea unui capitol din La Chutte dans le Temps. Răspunsul a fost că numai dacă se publică în întregime cartea de către vreun editor din ţara noastră (aşa cum e cazul, de pildă, în America, pentru textul ce vi l-am arătat). Prin urmare, şi spre marele meu regret, vă rog să-i comunicaţi lui Eugen Barbu că, deocamdată, nu e nimic de făcut. Poate mă voi aranja altă dată cu Gallimard.

Sărutări de mâini Doamnei Săraru.

Cu cele mai bune salutări,

Al d-tale

E. Cioran”