Schengen? Niet!

Celor care nu se simt destul de europeni în România le propun o excursie de weekend în Ucraina. Cei pe care îi atrage romantismul trecutului vor găsi la Cernăuţi – al doilea oraş ca mărime al României Mari – destul material care să stârnească bucuria paseiştilor: o citadelă mare şi frumoasă aşezată pe câteva coline ce dau farmec străzilor care mereu urcă şi coboară.

Case cu 3-4 etaje, bine construite, în tradiţia neo-clasicistă a secolului XIX formează fronturi susţinute – se pot ghici, cu nostalgie, vechi prăvălii evreieşti cu locuinţele la etaj – şi mărturisesc încă despre bogăţia unei clase de negustori de mult dispărute şi despre gloria unui imperiu de mult destrămat. Bulevarde lungi cu prospecte generoase se întâlnesc în câteva pieţe frumos proporţionate ce pun în valoare clădiri monumentale.
Cosmopolit, oraşul abundă de repere austriece, poloneze, româneşti... De pe o colină ansamblul Universităţii, frumos şi impozant edificiu lucrat în cărărmidă aparentă domină oraşul şi îi personifică silueta încă de departe. Merită vizitat.

Amatorii de istorie recentă vor regăsi acolo atmosfera din România anilor 90 – un început de tranziţie timidă, nehotărâtă şi amestecată. O şosea tristă şi aproximativ asfaltată te duce printre păduri, uzine părăsite, case cu turnuleţe de tablă şi blocuri într-un oraş de contraste: BMW X5 printre autobuze trecute prin al doilea război mondial, vînzători ambulanţi  pe trotuar în faţa „FastFoodPotatoHouse”, grandomania comunistă machiată cu fardurile societăţii de consum. Lume amestecată, plete blonde, capete rase, GUCCI, zdrenţe, vitrine cu icoane, vitrine cu blănuri, biserici zugrăvite în culori ţipătoare, faţade staliniste, ganguri sordide, pietonal cu terase, mireasa în trăsură, preţuri pe jumătate ca la noi la ţigări, vodcă, benzină... N-am avut de unde afla cât e salariul mediu...

Punctul de frontieră Siret funcţionează ca două supape în ambele sensuri : ieşi uşor dintr-o ţară dar eşti primit cu greu. De cum te apropii de graniţa ucraineană începi să ai de-a face cu oameni în uniforme: femei-soldat, vameşi cu trese şi chipiu, gărzi în salopete şi bocanci – toţi sunt încruntaţi, vigilenţi, înarmaţi, nu le scapă nimic, paşaport, actele şoferului, actele maşinii, seria motorului, seria şasiului, ce-aveţi în port-bagaj?, ce-aveţi în poşetă? Sunt câteva bariere de securitate între care te trezeşti într-un spaţiu Kafkian, în afara graniţelor, fără actele luate la control de nişte oameni ce vorbesc o limbă necunoscută şi aplică nişte regulamente de neînţeles – soarta ţi se pare atârnată de bonuri, formulare şi ştampile. Deodată, mi-a fost drag paşaportul meu cu care am ajuns la Lisabona, Edinburgh, Capul Nord ori Marea Moartă fără să am nevoie de vize ori ştampile, trecând dintr-un vehicol în altul şi din ţară în ţară pe neobservate. Îţi doreşti să faci calea-întoarsă, dar e prea târziu. Capcana s-a închis. Intrarea în România poate dura mult.

În cazul meu a durat 5 ore. Unii povestesc că au stat o noapte! Pe aici va trece – cine ştie când? – limita spaţiului Schengen care va constitui – pentru câtă vreme? – noua cortină (dacă nu de fier, de tablă perforată). Teoretic totul e pregătit. Ai putea crede că filtrul dens care face ca maşinile să avanseze cu 100 de metri pe oră se datorează „aplicaţiei” Schengen când, de fapt, e vorba de bacşişul vameşilor. 99% din maşini au numere din judeţele limitrofe (SV, BT) şi sunt cocoşate de mărfuri. Oameni necăjiţi fac des drumul ăsta, poate trăiesc din micul trafic de frontieră şi care înţeleg, cu resemnare, să cumpere bunăvoinţa unui control mai superficial.

Pe defetiştii, pesimiştii, scepticii, euro-scepticii, pe cei ce strâmbă din nas, consideră apartenenţa la Uniunea Europeană un moft, iar libertatea de mişcare un drept fără obligaţii, pe cei ce evocă o închipuită condiţie de „colonie” şi visează la o independenţă iluzorie, îi invit să simtă pe propria piele contrastul dintre Vest şi Est, contrastul de aici, de lângă noi, unde suflul îngheţat al imperiului rus îi va face să spună ca şi mine: vreau, repede, înapoi în ţara mea!