Monumentul Marii Uniri, privit din mai multe unghiuri

Monumentul Marii Uniri prezentat de sculptorul Ioan Bolborea FOTO Captură video Cotidianul

Propunerea de amplasare a monumentul într-un sens giratoriu ne uşurează sarcina. Într-adevăr, Piaţa Alba-Iulia – care nu e altceva decât o bifurcaţie de trafic şi în care automobilele sau pietonii se învârt în jurul unei pastile centrale – ne va da ocazia să privim monumentul dintr-o infinitate de unghiuri, fizic vorbind.

Nici această piaţă, ca şi alte nenumărate din Bucureşti, nu e un loc de adunare, nu e o „agora”, orice manifestare nu va putea avea loc decât cu blocarea circulaţiei (autorizată sau nu), la fel ca în Piaţa Universităţii, Romană, Victoriei, Presei Libere etc. Să nu mai vorbim de accesul la Muzeul Unirii preconizat să-şi găsească loc în interiorul cupolei sferice de 20 de metri din centrul pieţei. Căci, surpriză, monumentul propus nu va fi numai un ansamblu statuar, ci o clădire! O întocmire arhitecturală.

Amplasarea unui monument de amploare într-un oraş nu e o problemă de artă plastică, ci una de urbanism. Una e să aşezi o statuie undeva şi altceva să configurezi un spaţiu urban corespunzător unui monument de mari dimensiuni, se cer studiate şi soluţionate multiple cerinţe şi condiţii: vizibilitate, perspectivă, sit arhitectural, sit natural, accese şi, nu în ultimul rând, alegerea locului (ca să nu zic „locaţia”- barbarism atât de prizat astăzi). În fond, ce loc mai bun s-ar găsi pentru monumentul în cauză decât chiar Piaţa Unirii?

E de înţeles intenţia recurentă a urbaniştilor de a întrerupe axa artficială a funestului bulevard al victoriei socialismului şi a prelungirii sale, de a întrerupe megaloperspectiva urbanistică concentrată pe megalocasa poporului (sau republicii?)  şi de a contrabalansa volumul, dar şi semnificaţia colosalei clădiri prin amplasarea unui obiectiv major cu o încărcătură simbolistică, aş zice, potrivnică simbolurilor comuniste. Două încercări de amplasare a Catedralei Patriarhale (a mântuirii neamului?): una în Piaţa Unirii şi alta chiar în axul Bulevardului, consacrate prin premii la două concursuri de arhitectură, au fost, din păcate, ratate. În acelaşi timp e de neînţeles eroarea de alegere a amplasamentului actual al edificiului Catedralei în spatele megapalatului parlamentului, fără o perspectivă pe măsura importanţei sale dinspre oraşul căruia ar trebui să-i aparţină şi cu o orientare dubioasă a altarului către faţada posterioară a fostei „ctitorii ceauşiste”.  Am mai scris despre asta şi nu sunt singurul, dar caravana nesimţitorilor trece în dispreţul lătratului câinilor de pază.

Privind prezentarea machetelor şi studiilor pentru Monumentul Unirii nu mă pot opri să fac câteva consideraţii:

Raportul, proporţia dintre volumul monumentului şi volumul generat de fronturile construite ale pieţei e foarte important. În cazul pieţei Alba Iulia, sfera propusă pare supradimensionată şi agresivă. Ceva mă face să-mi amintesc cum frumoasa Fontana di Trevi se sufocă în piaţa înghesuită care o găzduieşte.

Într-o piaţă atît de închisă şi de circulată cel mai potrivit volum de monument pare să fie un element vertical, un obelisc şi avem în acest sens soluţii exemplare: Piccadilly Circus, Place Vendome, Place de la Concorde, coloanele cu lei din Piazza San-Marco...

Unirea, idee simplă şi generoasă, n-are nevoie de reprezentări sofisticate, mai ales în spaţiul înţelegerii publicului. O idee simplă e mai pregnant exprimată prin mijloace simple, directe. Ideea de Unire parcă ar fi mai bine sugerată de un volum monolit decât de o compoziţie fragmentată cum e cazul sferei cu suprafaţa brăzdată de meridiane zimţate, tranşată şi secţionată pentru a face loc cascadei de personaje tratate prea naturalist (Rodinist), după gustul meu, personaje ce par să dea impresia destrămării mai degrabă decât a unirii.

Să ne amintim că încă din 1861 monumentul „Piatra Libertăţii” ridicat pe locul unde fusese tribuna Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 1848, precursor timpuriu al Unirii din 1918, avea forma unui bloc masiv de piatră cioplită.

Să ne amintim că, de pe o şosea din apropierea comunei natale a generalului De Gaulle – Colombey- les-Deux-Eglises, se zăreşte, peste coline, monumentul dedicat memoriei sale şi a urmaşilor – o cruce simplă, imensă, probabil de bronz.

Nu cred că Bucureştii şi bucureştenii duc lipsă de acest monument, dar intuiesc graba şi interesul noilor edili proaspăt aleşi de a pregăti „jubileul 2018”. Ferească Dumnezeu de ce se mai poate întâmpla până atunci, ce evenimente să întunece sărbătorile ditirambice la care visează primari, vice şi consilieri - foşti, actuali şi viitori. Dacă nu pot rezolva probleme grele - imobile cu grad mare de pericol seismic, termoficarea, dezvoltarea metroului, legătura directă cu aeroportul internaţional, săli de concert şi de teatru, spitale noi şi moderne, închiderea inelelor de ocolire a centrului şi a oraşului, sistematizarea reţelei de semaforizare, sistemul integrat de sensuri unice, canalizarea apelor pluviale, zona verde Văcăreşti, absorbţia creşterii exponenţiale a numărului de automobile, beneficierea de fonduri europene etc. – atunci să se ocupe de panarame monumentale ori de bâlci.

Din punct de vedere financiar nu ştiu ce efort vor face locuitorii plătitori de taxe dar, dacă monumentul cu trei aripi din Piaţa Presei Libere a costat cca 3 milioane de euro, mă aştept ca bronzul din Piaţa Alba Iulia să coste vreo 20 de milioane. Tot de euro. Gospodarii urbei noastre cheltuiesc prea mult pe freză şi prea puţin pe săpun!

Cred că se cuvine ca „Monumentul” să fie pe locul „Evenimentului”. Adică, mai curînd, în oraşul Alba Iulia decît în piaţa care nu poartă decât numele măreţei cetăţi.

Oameni de seamă, de bună credinţă şi de bun-simţ se străduiesc, după puterile lor, să ridice acest monument în Alba-Iulia de aproape o sută de ani. La 4 martie 1919 ei au lansat „Chemarea” pentru ridicarea monumentului Unirii şi au creat „Fondul” în acelaş scop. În 1999 s-a înfiinţat Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”. 

Nu pentru aceşti oameni, ci pentru Memorie, Istorie, Adevăr, Patriotism (oricât de desuet poate părea acest sentiment) ar merita reconsiderarea majoră a amplasamentului Monumentului Unirii. Nu e un monument al Bucureştilor, ci al întregii Naţiuni.