România – meciul unei generaţii

Euro 2016 – Echipa României din meciul cu Elveţia

România fotbalistică joacă astăzi un meci important la Lyon, împotriva Albaniei. Un meci pe care trebuie sa-l câştige. De câteva zile mă uit după reacţiile semenilor mei. Unii sunt pesimişti, alţii se gândesc că este sub nivelul nostru chiar şi să ne comparăm cu aceăstă ţară balcanică pe care am bătut-o de multe ori.

Alţii, masochişti parcă, aşteaptă un rezultat prost ca să poată spune ceva de genul: v-am spus eu, nu avem echipă, suntem praf, tata Puiu e de vină, ori federaţia, sau această generaţie. Trăim într-o lume liberă şi fiecare se poate poziţiona cum vrea faţă de evenimentele vieţii lui sau cele ale comunităţii sau ale naţiunii, dar nu ar fi rău dacă am putea să fim un pic mai realişti în ceea ce priveste fotbalul si cu sufletul mai deschis pentru a primi o sărbătoare, cum este fotbalul în lumea spre care tindem ca model sau prosperitate.

În doar câteva zile am uitat că această echipă a României a arătat întregii lumi, în meciul cu Franţa, că suntem o ţara care încă mai luptă, o ţară care nu se lasă,  chiar dacă uneori o pune în genunchi vreo lovitură a destinului. Am părut o echipă, nişte draci care aleargă tot timpul, se dublează parcă la infinit, cum spuneau francezii după meci. Au arătat o ţară vie, un brand luminos ceea ce, să recunoastem cinstit, este puţin neadevărat, este probabil valabil doar in proiectul nostru visat individual. Noi nu reuşim de 25 de ani să construim un consens minim pentru lucrurile şi direcţiile mari, nu reuşim nici în ceasul al doisprezecelea să ne unim pentru un proiect de ţară, mai degrabă ne cheltuim toată energia din politică pentru lupte fără de sens şi finalitate colectivă.

Am coborât împreună cu premierul României în vestiarul echipei unde copiii noştri nostri trimişi in cazanul de presiune francez erau căzuţi. Cu arcade sparte, cu pomeţi umflati de loviturile interzise ale cocoşilor galici răniti, erau încă nauciti de lovitura din ultimul minut. Nu aveau referinţa despre Leonidas si cei trei sute (niciodată nu i-am învaţat asta!), pentru a înţelege că au facut un lucru minunat, că dincolo de acel gol nenorocit, ei au obţinut o mare, imensă victorie a României asupra ei înseşi. Au depăşit în acel meci complexul de ţara mică, au arătat lumii unproiect al României viitoare. I-am îmbratisat îndureraţi şi noi, dar am observat un lucru: erau primele minute de la iesirea de pe gazon şi fiecare suferea singur, dupa propriul obicei, undeva întrun colt, cufundat în sufletul său. Unii aveau lacrimi în ochi, alţii se uitau  spre tavan, dar erau din nou singuri, nu se vedea echipa. Erau exact parte din România interioara, nu România de export. Erau ca şi noi, părinţii lor, născuţi in timpurile unor vremi care ne îndepărtau unii de alţii, ne ascundeam de frica delatorilor despre care securitatea spunea că sunt peste tot.

I-am recunoscut atunci perfect şi imi vor ramane dragi pana la sfarsitul vietii, chiar dacă nu vor castiga titlul de campioana europeană: nu erau niste masini de fotbal, niste roboţi cum le cerem noi, erau copiii nostri, oglinzi ale noastre, bucaţi din fiinţa naţională. Vazându-i am avut revelaţia că meciul cel mai mare al lor a fost meciul cu Franţa, un meci al unei generatii, un meci pe care l-am pierdut, dupa cum vor constata statisticile peste ani,  dar un meci pe care l-am câştigat pentru România cautătoare de căi de urmat.

Aceşti copii ai nostri au câstigat inimile celor doua miliarde de telespectatori care, cu siguranta, in marea lor majoritate sau identificat cu noi, dar noi suntem autorii morali ai rezultatelor poate mai slabe pe care statistica fotbalului le inregistreaza pentru aceasta echipă. Timp de 20 de ani am lasat fotbalul pe mâna unei familii si a unei găşti de samsari care au tranzactionat jucatorii ca pe vite, fără a gândi in nici un fel dezvoltarea lui. Nu am mai facut terenuri de fotbal, nu am investit în educaţia sportivă, am lăsat totul la voia întâmplării. Astazi, în multe sporturi, organizarea bate talentul sau masa mare de selectie, echipele unor ţări de 300.000 de locuitori luptându-se de la egal la egal cu restul lumii. Astăzi, proiectele lui Razvan Burleanu şi a tinerei lui echipe sunt preluate de UEFA si FIFA ca bune practici şi vor produce cu siguranta viitoare generaţie a echipei nationale, dar nu mai devreme de un deceniu. Dacă vom avea mintea să sprijinim aceaste proiecte, să investim in copiii de acum, atunci in viitor vom putea să avem echipă de la care să cerem rezultate constante.

În această seară echipa nostră va iesi din nou să se bată pentru România. Vor avea incă în minte gustul amar al reacţiilor noastre din ţară după egalul cu Elvetia, chiar dacă publicul de la meci nu a plecat înainte de final şi nu i-a huiduit. Romanii diasporei noastre au înţeles mai bine, ei au asemenea meciuri în fiecare zi, singuri printre străini. I-au aplaudat şi le-au multumit., încă o lectie pe care diaspora noastra o dă României.

In teren vor fi 11 copii ai noştri, puşi să se bată cu 11 copii ai albanezilor, la fel de disperaţi ca şi noi, crescuţi poate în condiţii mult mai grele. Ce 11 din teren şi cei de pe bancă se bat în locul nostru pentru a împinge mai in fata Romania in clasamentele naţiunilor. Este o parte mai vizibilă al unui război pe care il dăm în fiecare zi. Nu putem să fim decât impreună în această încercare disperată a lor de a câştiga o bătălie importantă al unui război pe care noi aproape l-am pierdut.  

Indiferent dacă vor pierde sau vor câştiga ei rămân copiii noştri de aur, dintro generatie de care nu am avut grijă. Ei sunt eroii bataliei de la Paris, sunt cei care timp de 90 de minute au arătat lumii cum ar trebui să arate România. Le datorăm respectul nostru şi nu aruncarea cu lăturile frustrărilor noastre personale sau colective.

Nu sunt roboţii unei maşini de fotbal, sunt copiii unei naţiuni care îşi revine cu greu dintrun cosmar al istoriei. Sunt copiii noştri şi le datorăm, la întoarcerea în tara, tăierea viţelui cel gras. Succes băieţi, succes Tata Puiu!

Hai România!

Text publicat şi pe blogul personal.