Mineriada şi banalizarea răului

Vestea redeschiderii procesului privind Mineriada din 1990 a căzut ca un trăsnet asupra pieţei ştirilor din România. Armata reporterilor de ştiri s-a mutat de la DNA la Parchetul General, unde audierile au început, oarecum previzibil, cu Ion Iliescu, cel care de multă vreme este incriminat de adversarii politici, dar nu numai, pentru o anumită participare şi responsabilitate, mereu respinse de fostul Preşedinte.

Despre mineriade s-au scris multe cărţi şi articole sau studii, dar puţine reuşesc să se desprindă de perspectiva particulară sau chingile ideologice. Una singură îmi pare a fi mult peste celelalte prin acribia documentaţiei, talentul autorului şi locul în care scrie: este locuitor al Văii Jiului, de unde a lipsit doar pentru a face studii universitare şi doctorale la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca. Este vorba de antropologul Alin Rus şi lucrarea „Mineriadele, între manipulare politică şi solidaritate muncitorească”^[1]. Eu însumi, proaspăt jurnalist în Petroşani, după un transfer de la liceul unde eram profesor stagiar, am realizat în acel an, 1990, zeci de interviuri cu mineri, iar rezultatele excelentei lucrări menţionate mi-au fost confirmate atunci, la cald. Din păcate,  plecarea mea la Universitatea din Cluj a oprit acest proiect, aflat într-un stadiu incipient, iar apoi preocupările mele s-au îndreptat spre alte subiecte de cercetare, iar proiectul unei cărţi despre subiectul mineriadelor a devenit inactual.

Prin aceste câteva rânduri nu îmi propun să fac lumină în complexa cauzalitate a mineriadei şi asupra factorilor care pot explica fenomenul „Piaţa Universităţii”, intenţionez doar să dezvolt câteva reflecţii ocazionate de momentul redeschiderii procesului Mineriadei din 1990, cu toate implicaţiile pe care le are pentru societatea noastră de acum, la un sfert de secol după aceste evenimente.

Vestea redeschiderii procesului privind Mineriada din 1990 a căzut ca un trăsnet asupra pieţei ştirilor din România. Armata reporterilor de ştiri s-a mutat de la DNA la Parchetul General, unde audierile au început, oarecum previzibil, cu Ion Iliescu, cel care de multă vreme este incriminat de adversarii politici, dar nu numai, pentru o anumită participare şi responsabilitate, mereu respinse de fostul Preşedinte.

Despre banalizarea Răului

În primul moment, după anunţarea reluării procesului, toată lumea s-a întrebat la ce foloseşte, dacă nu este cumva prea târziu. Aşa cum analiştii politici nu au fost prea încântaţi de ideea lui Liviu Dragnea (”prea târziu”, ”de ce acum?”, ”sigur nu este sincer”, ”este doar un gest de imagine” etc.) care, la Congresul PSD, a făcut un gest simbolic de conciliere istorică, cerând iertare românilor pentru greşelile trecute ale PSD, inclusiv pentru Piaţa Universităţii, nici opinia publică nu a vibrat la gestul neaşteptat al PSD. Nu este de mirare că acest gest nu a fost primit cu interpretarea corectă sau binevoitoare de către analiştii şi propagandiştii de dreapta, lor le dispărea astfel o temă importantă de propagandă viitoare, dar unele voci din societate civilă care au banalizat gestul m-au pus pe gânduri. Sigur că PSD ar fi putut face gestul acesta la timp, aici au dreptate contestatarii, sigur că, timp de 25 de ani, PSD ar fi putut face gesturi de reparaţie mult mai serioase, dar nu aceasta este temă pe care vreau să o discutăm. Lipsa de atenţie şi semnificaţie publică acordată acestui gest politic mi-a reamintit textul şi atitudinea Hannei Arendt, cea care după ce a  asistat la procesul lui Eichman, a lansat teza banalizării răului. La vremea respectivă, şocul venea din faptul că minţile acelui timp căutau originile Răului Absolut, cu mijloacele reflecţiei psihologice sau hermeneuticii filosofice. Dar, după îndelungi observaţii şi citirea mărturiilor multor torţionari nazişti, Arendt notează:

„Cea mai mare parte a răului din lume este comis de oameni obişnuiţi, este un rău motiv, fără  convingere, el nu vine dintr-o convingere diabolică cuibărită în inimă, ci, pur şi simplu, oameni obişnuiţi renunţă la demnitatea umană”.

Voi spune de la bun început: opţiunea mea este favorabilă redeschiderii acestui proces şi transformării lui într-un moment important de ruptură cu trecutul. Şi cred că acest moment nu este un moment important ca răzbunare, poate nici ca reparaţie directă pentru victime – deşi acesta este un lucru fundamental, cred că importanţa pentru noi ca societate este să stopăm, măcar într-un moment cât mai există evenimentul în memoria colectivă a istoriei noastre, banalizarea răului şi procesul de naştere a unei indiferenţe sociale ca obicei.

Tradiţia intelectuală deschisă de ideea că nu trebuie să căutăm conştiinţe ale răului sau personalităţi cu profil autoritaro-totalitar au fost susţinute apoi de o serie de oameni de ştiinţă în experimente de psihologie socială deja celebre. Experimentul lui Milgram^[2] sau cel al lui Philip Zimbardo - Stanford prison experiment^[3] au arătat un lucru halucinant: oamenii normali se supun autorităţii până acolo încât sunt capabili să comită crimele cele mai abominabile.

Banalizarea Răului, astăzi

Nevoia oamenilor de a se supune, de a participa la un consens general are ca şi consecinţă faptul că Răul îşi pierde caracteristicile distinctive, prin care îl recunoaştem cu toţii, ceea ce face ca să primeze, în acele momente, o normă de grup la care ei se supun orbeşte. Suspendarea raţiunii nu este singura sursă a Răului, este un fapt demonstrat şi de alţi intelectuali, în acel timp.

Ca să facem referire la mineri, aceştia au fost idealizaţi încă din scrierile proletcultiştilor asemenea celor care aduc lumina din întunericul pământului, un fel de prometei moderni, iar faptul că au fost primii care s-au revoltat faţă de Nicolae Ceauşescu le-a conferit o aură eroică în plus. Aceste percepţii s-au transformat într-un soi de sentiment misionar, de salvatori ai naţiunii, sentiment care le-a fost cultivat şi exacerbat şi în acele zile din 90.  Vom vedea apoi că multe acţiuni ale minerilor sunt uşor de motivat prin acest sentiment misionar.

De altfel, este demonstrat faptul că sentimentul de fraternitate sau alte forme de solidaritate pot duce la banalizarea răului. În multe situaţii de cooperare şi solidaritate de grup, Michael Balle^[4] vorbeşte despre fenomenul ”celui mai mic efort mental”, munca mecanică şi procedurile din multe profesii sau ocupaţii îi fac pe oameni să-şi piardă o parte din capacităţile de interogare, de reflecţie, mergând pe proceduri simple de decizie, un fel de cvasi suspendare a raţiunii.  Michel Foucault^[5] scrie că raţiunea este uneori ocultată de o logică a situaţiilor, conduitele practice câştigând o logică a lor, o justificare mecanică. Pentru ca oamenii să fie manipulaţi, trebuie doar convinşi că ei acţionează  din proprie iniţiativă. O altă modalitate de banalizare a răului şi manipulare este aceea de a-l pune pe individ în competiţie  internă, respectiv într-o situaţie de concurenţă cu cei asemănători lui. Situaţiile arată că atunci când membrii unui colectiv de muncă au fixate obiective individuale şi li se evaluează performanţele individual, ei acţionează mecanic, nu-şi pun prea multe întrebări generale, execută pentru că sunt obsedaţi de rezultate şi de recompensele care vin.

Astăzi suntem antrenaţi să ne acomodăm uşor cu răul social: mizeria umană, săracii, dramele refugiaţilor ş.a. În interiorul societăţii, oamenii sunt într-o concurenţă tot mai dură. Ştiinţa nouă a organizării muncii poate duce azi la ceea ce Hannah Arendt^[6] numeşte sfârşitul solidarităţii, dezolarea (Loneliness).

Cred că procesul Pieţei Universităţii este important pentru a conştientiza pericolul banalizării răului şi pentru că internetul pare astăzi cel mai bun instrument pentru banalizarea răului. În cazul atentatului produs, la începutul anului, la săptămânalul parizian Charlie Hebdo,  lumea întreagă a fost „Charlie”, dar când internetul şi televiziunile au arătat câmpurile cu mii de cadavre de la Boko Haram, atunci nu ne-a mai cuprins aceeaşi emoţie şi revoltă morală. Este clar că, noi, Europa civilizată, avem o preferinţă ”albă” atunci când este vorba despre victimele ororilor teroriste. Pe de altă parte, lipsa de cenzură de pe reţele virtuale aduce în faţa noastră, în fiecare zi, cele mai oribile imagini cu care ne ”obişnuim”, iar acestea devin simple peisaje care nu mai produc un şoc moral. Se multiplică crimele sau situaţiile de violenţă şi apare o imunizare a societăţii la violenţă şi chiar la genocid.

Anul 1990 a fost propice pentru o asemene situaţie de incertitudine, de frici, de haos, în care se căutau semnele apartenenţei la grupuri, semne care, deseori, devin mai importante decât judecăţile şi liberul arbitru. 4 milioane de foşti membri de partid erau înfricoşaţi să nu-şi piardă carierele, dar, mai important, simţeau nevoia de ordine, aşa cum o înţelegea fiecare dintre ei, adică o ordine care să fie una care îl plasează  pe individ undeva într-o poziţie care îi dă certitudine.

Fără a fi interesaţi de cauzalitate sau de vinovăţii, nu putem să nu căutăm o explicaţie cu scopul de a putea merge mai departe şi de a scăpa de o serie de elemente care creează astăzi indiferenţa socială. Indiferenţa la rău sau la suferinţa altora este tot mai întâlnită, dar ea nu se naşte doar din cauza individualismului sau egoismului. Indiferenţa înseamnă creşterea distanţei sociale dintre oameni şi se poate naşte atunci când oamenii încep să creadă că ei sunt prea mici pentru a face ceva împotriva sistemului său împotriva unei lumi care se mişcă în alt mod decât şi-ar dori ei. Este ceea ce numim în psihologia socială ”sindromul genovese” sau sindromul trecătorului grăbit, cu referire la un caz în care o fată a fost ucisă de către iubitul ei şi asta a durat mai bine de o jumătate de oră, timp în care fata cerea ajutor şi nimeni nu a intervenit, deşi 38 de oameni erau în zonă şi ar fi putut s-o salveze. Nu vorbim despre altceva decât despre indiferenţa oamenilor buni, morali, uneori credincioşi, în orice caz oamenii normali.

Logica situaţională din 13-15 iunie 1990, ca să folosim terminologia lui Foucault, a celor care erau la putere atunci, poate fi astăzi înţeleasă sau citită dintr-o cheie psihologică normală. Se întâmpla după ceea ce s-au numit ”primele alegeri libere”, când Ion Iliescu devenise Preşedinte, un preşedinte proaspăt legitimat. Cei din jurul său, şi poate chiar el însuşi, vroiau să apere cu orice preţ tocmai această legitimitate. În orice sistem bazat pe conformitate, foarte importantă este apărarea şefului; mai ales în cazul unor situaţii de frici colective, şeful este un adevărat tezaur, ca o matcă pentru stupul de albine, este semnul că ordinea va funcţiona, este partea vizibilă a acestei ordinii.  Acele momente au rămas destul de ambigue în memoria colectivă, au fost prelucrate şi aduse aminte doar de televiziuni, în fiecare an. Dar nu s-a produs niciun moment de clarificare, nicio încercare de negociere, măcar între forţele politice, cu privire la sensul pe care îl dăm acelor momente care au însemnat şi momentul unei derive destul de importante pentru societatea noastră şi o pierdere importantă de imagine pentru România.

Dar rememorarea fragmentară a unui eveniment controversat şi niciodată adus la masa negocierii unui sens de interpretare,  a operat şi cu simplificări importante, ca un fel de mecanisme de apărare a eului colectiv.

Un episod important al tăcerii colective este cel al devastării de către mineri a unor cartiere locuite în majoritate de populaţia romă: Rahova, Ferentari şi altele. În zecile de interviuri cu mineri, pe care le-am făcut în perioada în care am fost jurnalist în Petroşani, am găsit aceste episoade, ba chiar am văzut lucruri care erau vândute de către mineri, lucruri rezultate în urma acestor raiduri haiduceşti. Minerii erau chemaţi în ajutor de oameni de bine care se plângeau de bişniţarii romi care, spuneau ei, doar fură,  nu muncesc. Se formau ad-hoc nişte potere care mergeau în zonele respective, devastau locuinţele şi brutalizau populaţia cu aspect roma. Acest episod arată că banalizarea răului în asemenea momente poate duce la situaţii tragice în legătură cu care minerii se întrebau la interviuri, peste zece ani, cu mirare: ”Oare ce am căutat noi în acele cartiere? Nici mie nu mi-ar plăcea să vină acum pe strada noastră nişte camioane cu mineri care să ne brutalizeze”. 

Manualele şcolare de istorie de după 1990 prezintă mineriadele doar fragmentar şi fără detalii, dar mai mult ca pe o situaţie în care nu s-a realizat consensul putere-opoziţie, un fel de exemplu pentru conflict insolubil. Există manuale care conţin doar o frază, iar unul dintre manualele de clasa a XII a conţine doar ... o fotografie.

Tratarea fenomenului a fost mai mult ideologică, iar imaginea minerilor diabolizată, ei fiind foarte buni de ţapi ispăşitori. S-au făcut multe filme în anii care au urmat şi mulţi dintre cercetătorii români sau străini care au stat mai mult în Valea Jiului şi-au schimbat multe dintre punctele de vedere exprimate la cald. Foarte repede însă, discursul multora dintre minerii care au participat la mineriada din iunie 1990 era ca şi a acestui lucrător, cu câteva clase, care i-a răspuns unui interviu  regizorului David Schwartz:

„Eu din prima clipă când am ajuns acolo (la Bucureşti, n.m.), mi-am dat seama că e vorba de o mare tâmpenie! (…) Dar cine a organizat toată treaba asta (venirea minerilor, n.m.) avea gândire bună! Ei ştiau cum să lucreze cu masele de muncitori, şi mai ales cu noi, cu minerii. Ne mâna uite-aşa cum chem eu oile, aşa se jucau ei cu noi. (…) Eu am fost aşa, cum s-ar spune, prins de val... ”  „Ne spuneau că Raţiu şi Câmpeanu vor să dea afară tot ce-i român din ţară şi să vândă ţara străinilor. (…) Eu abia acum înţeleg că şi studenţii aceia, aşa cum noi eram mulţumiţi când ne căpătam pâinea, ei erau mulţumiţi că îşi căpătaseră libertatea. Dar a trebuit să treacă mult timp ca să înţeleg şi eu, şi poate şi alţii, lucrurile astea. La diferenţa asta de mentalitate între noi şi acei tineri cred că s-a produs toată problema!“ [7]

Mulţi dintre cei care i-au cunoscut mineri la ei acasă şi au studiat situaţia au conchis că şi minerii, văzuţi în întregul context situaţional, erau nişte victime.

Dar atunci când vorbim despre banalizarea răului nu este vorba doar de aceşti oameni şi de comunităţile din Valea Jiului. Ei, într-un fel, au avut şi încă au sentimentul culpei, ”o ruşine” de care, îmi spunea un fost student născut la Petrila, nu vor scăpa niciodată. Banalizarea răului se produce la nivelul întregii societăţi româneşti, acolo unde aceste evenimente tragice nu au făcut obiectul vreunui verdict, înafara interpretărilor propagandistice sau ideologice. Subiectul a rămas în suspensie, ca unul dintre subiectele tabu, pentru partidul (partidele) de stânga sau ca un simbol al eşecului democraţiei pentru partidele care se auto poziţionează în zona de dreapta. Un argument în plus adus argumentaţiei mele este un studiu al percepţiei sociale privind mineriada din iunie 1990.

Memoria socială şi percepţia publică a mineriadelor. Clivaje ideologice şi politice

Ancheta sociologică realizată de IRES , ”Reprezentări şi percepţii sociale ale evenimentelor din Piaţa Universităţii din 13-15 iunie 1990”^[8], a arătat existenţa unui percepţii fragmentare şi biasate cognitiv şi cultural a evenimentelor tragice petrecute în Piaţa Universităţii, în 13-15 iunie 1990. Deşi 66% dintre români spun că ştiu ce s-a întâmplat în acele zile, doar puţin peste jumătate dintre aceştia (58%) evaluează că este bine sau destul de bine informat despre acest eveniment. Chiar dacă la indicatorii legaţi de comportamentul cognitiv nu există clivaje în funcţie de criteriul intenţiei de vot pentru partide, diferenţele apar atunci când românii sunt puşi să evalueze dacă este bine sau rău că se redeschide acest proces. În eşantionul de votanţi PSD regăsim 48% dintre respondenţi care răspund că este bine, în timp ce în rândul votanţilor PNL procentul este de 89%. De asemenea, votanţii PNL sunt mai interesaţi de acest proces decât cei ai PSD, la fel 61% dintre respondenţii care votează PSD consideră că este prea târziu pentru a se face dreptate victimelor, faţă de 32% a celor din zona preferinţelor liberale care aderă la această afirmaţie. Chiar dacă în proporţii aproape egale cele două grupuri de votanţi cred că ”Dosarul a fost redeschis la decizia CEDO şi că justiţia din România nu ar fi redeschis cazul dacă nu era decizia unei instanţe internaţionale”, atunci când subiecţii sunt întrebaţi dacă anticipează că justiţia românească va face dreptate, votanţii PSD sunt indecişi (48% DA – 48% NU), în cazul aspiraţiei speranţă creşte optimismul privind realizarea dreptăţii la 73%, doar 18% spunând că vinovaţii nu vor fi pedepsiţi.

Ce ne spun aceste cifre? În primul rând aflăm că deşi este un eveniment destul de îndepărtat, el suscită o polemică politică, se observă un clivaj politic clar în evaluarea evenimentului de acum 25 de ani, o dovadă clară că lipsa consensului este una dintre consecinţele banalizării răului. 

Epilog: nevoia unei borne

Banalizarea răului este o desensibilizare şi un fel de moarte morală. Oamenii se supun la autoritate, se obişnuiesc cu anumite forme ale răului, iar aceste lucruri nu sunt doar istorice, se pot întâmpla şi astăzi, oricând. Trecerea de la empatie la lipsa de compasiune pentru soarta refugiaţilor sub presiunea unei propagande media puternice, pe parcursul lunii septembrie, în România, este un exemplu în care indiferenţa socială sau eclipsa morală pot începe să afecteze fondul cultural şi moral al unei civilizaţii. Metodele emoţionale prin care comunică astăzi politica şi liderii carismatici anti-sistem pot uşor canaliza emoţii spre agresiune spontană sau spre crime comise cu inconştienţă de oamenii supercivilizaţi de astăzi dacă, în momentele de derivă, Răul nu este marcat, ştampilat. Fenomenele de idolatrie modernă pot duce, de asemenea, la situaţii de banalizare a răului. Când Răul este judecat, dincolo de rezultatul concret, chiar procesul realizează o de-banalizare, o discontinuitate în cotidianitatea trăită mecanic, fără multe întrebări şi interogaţii profunde, cotidianitate care ne populează majoritatea existenţelor.

Procesul  Mineriadei din 13-15 septembrie trebuie făcut pentru a fixa câteva repere deoarece şi studiul realizat de IRES arată că tratarea publică a  acestui subiect a produs o ambiguizare a răului. Politicienii români au tras în toate părţile de acest subiect încât l-au transformat într-o formă de incertitudine morală şi socială. Cele două discursuri şi viziuni promovate asupra evenimentului, adică una care spunea că minerii au ajutat la blocarea unei lovituri de stat şi alta care spune că regimul politic s-a folosit de mineri pentru a bloca un proces democratic, au creat un clivaj important în memoria colectivă recentă. Ideologizarea acestui moment tragic a sus nu doar la banalizarea răului, dar chiar la justificarea sau ocultarea Răului cel mare: a ucide pentru convingeri politice.

Sigur, pentru victime judecarea procesului este importantă şi reprezintă dreptatea necesară, indiferent când îi vine vremea. Dar aici este mai mult decât miza unei decizii a justiţiei. Este vorba mai mult de stabilirea unei borne, una care arată că, în acel timp şi în acel loc, societatea noastră, deopotrivă cu liderii săi, a luat-o razna, iar nişte oameni, probabil oameni credincioşi sau buni familişti, au alunecat spre barbarie, au fost împinşi sau mânaţi spre asta, fără ca ei să-şi dea seama, crezând că fac ceea ce trebuie sau conformându-se unor ordine fără a se gândi singuri la consecinţe.

^[1] Rus A., 2007, Mineriadele, între manipulare politică şi solidaritate muncitorească, Curtea Veche Publishing, Bucureşti

^[2] Milgram S., 1974, Soumission à l’autorité, Calmann-Lévy, Paris

^[3]Zimbardo, Ph., 2007, The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil, Random House, New York

^[4]Ballé, M., La loi du moindre effort mental, article Sciences Humaines n° 128, juin 2002, page 36 à 39

^[5] Foucault M., 1992, Le pouvoir comment s’exerce t-il? in Colas D., La pensée politique, 1992, Larousse, Paris

^[6] Arendt, H., 1966, Eichmann a Jérusalem. Rapport sur la banalité du mal, Gallimard, Paris, 1966, Folio, 1991 şi  Arendt, H., 1981, La vie de l’esprit, Presse Universitaire de France, Paris, page 21

^[7]  Schwartz, D.,  Redefinirea minerilor ca victime ale evenimentelor din 13-15 iunie în Dilema Veche, nr. 592, 18-24 iunie 2015

^[8] IRES, Volumul eşantionului: 1273 subiecţi 18+, Tipul eşantionului: Multi-stratificat, probabilist; CATI (Computer Assisted Telefone Interviewing); 23 octombrie 2015