Primele premii

Cei din urmă vor fi cei dintâi, cronologic vorbind. Unul dintre cele trei titluri anunțate la final de selecție a fost „Cea mai prețioasa marfă”, o animație desenată de chiar Michel Hazanavicius (genial cu „The Artist”, în 2011), pornind de la o poveste al cărei narator, de dincolo de lumea celor vii este chiar Jean-Louis Trintignant. Protagoniști, respectiv siluetele de pe ecran, un el și o ea, tăietori de lemne, un tren de marfă (care amintește de cel al vieții, de neuitat, al lui Radu Mihăileanu) al cărui Zeu le dăruiește sugarul mult droit, și un supraviețuitor al Lagărelor pentru cei fără inimă, care au inimă, și încă una, care bate foarte tare și e molipsitoare. Totul însoțit de muzică Klezmer și cu un final dorit de orice cinefil sentimental. Le prix du Cinema Positif i-a fost decernat deja.

Ilie Năstase și Ion Țiriac la Festivalul de la Cannes

„3 km până la capătul lumii” al lui Emanuel Pârvu a fost recompensat, în miez de noapte, pe Plaja Magnum, unde a fost aseară petrecerea pentru „Nasty”. Trofeul este: Queer Palm, pentru peliculele cu subiect LGBTQ+ și i-a fost înmânat de cineastul Lukas Dhont (belgianul cu tulburătorul „Girl”,din 2018), intrând în competiție cu mult lăudatul „Emilia Perez”, al lui Jacques Audiard, acest muzical fabulos, mai având șanse diseară la Ceremonia de la Grand Palais. Aș aminti că acest trofeu vine la 18 ani după „Legături bolnăvicioase” semnat de Tudor Giurgiu, și care ar fi meritat un Teddy Bear, la Berlinală, după cum comentam la vremea aceea cu T.Caranfil.

Juriul ecumenic, care sărbătorește 5 decenii, a decis să-i acorde o recunoaștere binemeritată lui Wim Wenders, care se află la Cannes Classiques, cu copia restaurată a unui film cult, care acum 40 de ani părea șocant, iar acum, comparativ cu cele din competiția 2024, „Paris Texas” nu numai că n-ar mai fi interzis minorilor, ci chiar recomandat.

La Un certain regard, două premii au ajuns la „The Story of Souleymane”, despre un curier din Guineea Conakry, care cere azil politic și drept de muncă, în Franța, învățând pe de rost, un text, contra cost, pe care să-l recite în fața exigentei comisii. Devii mult mai empatic și cu cei de la noi, care livrează, comenzi, veniți de peste mări și țări, după ce îl descoperi pe actorul Abou Sangare în regia măiastră a lui  Boris Lojkine.

Cea mai așteptată proiecție a fost însă a iranianului Mohammad Rasoulof, care, pe lângă disidența sa, este și un enorm talent, pe care l-a demonstrat cu vârf și îndesat în cele 3 ore de o intensitate năucitoare din „The Seed of the Sacred Fig”/ Sămânța smochinului sfânt, care devine sălbatic, în varianta franceză, și la care publicul a fost extrem de participativ, de la aplauze în timpul desfășurării celor de pe marele ecran. Un specialist în interogatorii, în plină Revoluție, și mai ales manifestații inimaginabile, la Teheran, începe să-și bănuiască și pedepsească propria familie, inițial, aparent, fericită: o nevastă și 2 fiice.

Am fi gata să pariem pe acest titlu, pentru Palme d’Or, deși, îmi aduc aminte, că la Berlinală, Ursul s-a dus la „Dahomei” al lui Mati Diop, și „My Favorite Cake” a fost ignorat. Azi însă, în Sala Lumiere, plină ochi, persanul, a venit cu fotografiile cuplului de realizatori: Maryam Moghaddam și Behtash Sanaeeha, care semnaseră această bijuterie și cărora li s-a interzis prezența la Festival. Splendidă solidaritate de breaslă!

Irina-Margareta Nistor

Corespondent de cinema, la Cannes