Extaz și agonie

Și începuse atât de bine această zi de sărbătoare, cu o animație japoneză atipică, filmată pe stil vechi, cadru cu cadru, diferit de manga obișnuită și cu un subiect adorabil „ Ghost Cat Anzu”, un motan roșcat, care după ce trăiește vreo 30 de ani, devine fantoma ocrotitoare a unui templu budist, dar care mai face și ceva și ceva comenzi pe motocicletă, desi n-are permis, care se poate lua de la 16 ani, și termină mai toate frazele cu : miau.

Și iată că vine o fetiță, Karin, elevă în clasa a 5-a, orfană de mama, cu tatăl ei dator vândut, la un bunic, care nu vrea să-l ajute cu bani pe fiul risipitor, la propriu. Puștoaica vrea să mergă la mormântul mamei și cum cardul de acces n-a fost plătit, nu poate intra, și până la urmă ajunge în Iad, unde își regăsește pentru scurtă vreme mămica, idee cu care ne-am întâlnit , parțial și în extrem de premiatul, tot din Țara Soarelui Răsare „ The Boy and the Heron”.

Avem aluzii la „Hoții de biciclete”, joacă golf, pierde bani, care nu-i aparțin la păcănele și îl vede pe Zeul Nefericirii, și-l păcălește să-i lase în pace, mâțul se spală, înoată, mănâncă înghețată și clătite… Și-l vedem și în variantă topitoare de puiuț.

Apoi un clasic dur și sentimental totodată „La Rose de la mer”, cu un vas și mateloții săi, care trag serios la măsea, și se pregătesc să-l scufunde pentru asigurare, dar sunt obligați să schimbe cursul spre Casablanca, pentru că apare un sugar la bord. Plus un cuțitar, preot și priceput să dea în cărți : pică și cupă nu -i de bine, doar asul de treflă e de bun augur! Culmea, a fost interzis exportul peliculei, că strică imaginea Franței. Și eram în … 1946.

Și pentru că tot erau Sfinții Constantin și Elena, am avut și un sărbătorit ortodox, grecul fermecător, și imens regizor : Costa Gavras, Konstantinos în acte. I-au fost dedicate 10 episoade, pornind de la filmele sale, și l-am văzut pe cel despre „L’Aveu” , cu detalii despre drama adevărată a cehului, judecat fără de milă de propriul partid în care chiar credea. Yves Montand, la rândul său, împreună cu Simone Signoret, simpatizanți comuniști, până să apară Solidaritatea poloneză și să se trezeazcă din această iluzie inexplicabilă, sunt printre intervievații vremii.

Și un documentar despre Jocurile Olimpice franțuzești, cu cel care a readus Flacăra și ideea în 1896, Pierre de Coubertin, dar care nu voia femei în competiție. Pentru mărturii: 27 de intervievați, cu 73 de medalii.

Și apoi a venit dezastrul, unul previzibil, de „La Grande Bellezza” încoace și trecând pe la „Tânărul Papă”, o adevărată impietate. Obsesia lui Sorrentino este de-a-l maimuțării pe Fellini, pe care nu-l va egala, nici dacă ar trăi nouă vieți, ca felinele de casă. Titlul provocator din start, o sirena „Parthenope”, frumoasă și disprețuitoare, cu idea fixă a tinereței în cap a cineastului, cu un gust special pentru grotesc și conversații snoabe și nesfârșite. Gary Oldman a acceptat și el provocarea, deși era mai bine să se abțină, (pe lângă Churchill colosal care i-a adus un Oscar), dar poate l-a tentat Napoli sau să fie la cadru cu ispititoarea Celeste Dalla Porta, care, cu anii devine Stefania Sandrelli (care cu siguranță că i-a dus dorul lui Bertolucci, cu care a turnat în 1970, în extraordinarul „ Conformistul”) ?

Mai sunt 8 pelicule în competiția oficială. Speranța moare ultima și pentru cinefilii pasionați ca mine.     

Irina-Margareta Nistor

Corespondent de cinema, la Cannes