Filmul, singurul care-ți dă viață/roluri, dincolo de moarte

Festivalul de la Karlovy Vary, din start anunța că va sta sub semnul lui Kafka, la 100 de ani de la dispariția sa fizică, (la numai 4 decenii de viață), prin urmare va include în programare, în afara competiției, producții care să-l aibă ca figură centrală sau referiri la scrierile sale, precum Procesul regizat de Orson Welles, sau Fellini, cu al său Intervista, Polanski cu Le locataire, Scorsese cu After Hours, David Lynch cu scurtul său The Grandmother, sau cel al japonezului Koji Yamamura. Piesa de rezistență, de fapt piesele, le aducea cu sine Steven Soderbergh, cu al său Kafka din 1991, deja o peliculă cult, și Mr Kneff, din 2024, care e o variantă de 77 de minute (scurtat deci cu vreo 21), în care un scriitor din Praga reușește, în 1919, să stransforme munca sa plictisitoare de funcționar mărunt, în sursă de inspirație literară. În loc de dialog auzibil, avem acum doar subtitrări, (deci e amuțit, dar buzele se mișcă), divers colorate, în funcție de personaje, sunetul efectelor sonore devine esențial, ba chiar e strecurată și varianta instrumentală, cu Enter Sandman, a trupei Metallica. În felul acesta minunatul nostru Ion Caramitru, joacă într-un film despre care nu a apucat să afle, și, mai mult, replica sa este : Cu un mesaj pentru Castel ! (adresată lui Jeremy Irons, care peste timp, vine parcă de Sus). Stranie reîntâlnire, suprarealistă, care probabil ar fi fost pe placul Franz și a lui Pino.

În rest, în cele două competiții, o producție georgiană despre o lume pe care o știm mai puțin, și cu destimul unui tânăr fermecător și înspăimântător, dintr-o familie dezbinată, și împrăștiată în cele 4 zări : Panopticon, cu imaginea neîntrecută a unui mare DOP: Oleg Mutu, și cu o participare a României, printr-o echipă a performantei Anamaria Antoci. Și tot despre un tată și un fiu, dar deja maturi ambii, o relație tensionată, într-o prezență din Țările de jos: Three Days of Fish. Sau despre naționalismul acerb din Slovacia, pe vremea lui Hitler, când o văduvă maghiară greu își poate păstra limba în The Hungarian Dressmaker, ori din cele la modă ca Trans Memoria ori Tropicana, despre transformările, voite sau nu, trupești, lipsite de pudoare. Ori, în afara celor premiabile Viet și Nam (pe care l-am ratat la Cannes, prelucrat la Laboratoarele Kodak România), care pe lângă o iubire LGBTQ+, poate prea explicită, are, ca și la Almodovar, dorința de a regăsi rămășițele pământești, ale victimelor celor peste 20 de ani război, din 1955 până în 1975, (ceea ce sper să se întâmple și cu martirii închisorilor comuniste, de la noi); un bulgăresc, Windless, care n-are aceeași forță ca Lecțiile Blagăi, de anul trecut, prezentat la Europeni, la București, dar în care ne regăsim, cu dramele înstrăinărilor și ale sărăciei.

Și, în sfârsit, un scenariu de un umor nebun, și atât de bine făcut, cum numai irladezii știu, să fie pe gustul cinefilului nostru, despre o formație de hip hop, din West Belfast, Kneecap, care își impune complicata limbă maternă, cu toate controversele și răfuielile posibile și cu Michael Fassbender (neamț pe jumătate, cu o mamă irlandeză), absolut extraordinar în rolul tatălui misterios.

P.S. N-ar fi stricat să fie el noul James Bond, dar, până una alta, deja filmează, cu același Soderbergh de la începutul relatării, la Black Bag, pare-se, de neratat.         

 Irina-Margareta Nistor, acreditată și invitată de Festivalul Internațional de la Karlovy Vary