Opera Națională Română din municipiul de pe Someș a propus ca spectacol de deschidere a stagiunii 2026-2027 o raritate. Da, raritate. Deși titlul este foarte cunoscut și se cântă în mod curent în toată lumea, după instituționalizarea în România a teatrelor lirice, istoriografii nu consemnează decât o singură producție anterioară în 1934, în limba română, tot la Cluj.  Cu renumiții Ana Rozsa și Tomel Spătaru în rolurile principale, sub bagheta lui Jean Bobescu și în regia lui Constantin Pavel. Deci actuala montare a spart gheața și a repus după nouă decenii și ceva capodopera lui Gounod pe un afiș național, în limba franceză, la 159 de ani de la premiera absolută pariziană (Théâtre-Lyrique).

Afiș din anul 1934 Foto: scan

          Așadar, reținem data și realizatorii, 2 octombrie 2026, Charles Gounod - „Roméo et Juliette”, Jules Barbier și Michel Carré (libretiști), Arnaud Bernard (regizor și scenograf), Pavel Jancik (maestru de scrimă), Magdy Hawash (video designer), Elliott Ganga (lighting designer), David Crescenzi (dirijor), Corneliu Felecan (dirijorul corului). Orchestra, Corul și Ansamblul de Balet ale Operei Naționale Române Cluj-Napoca.

          Având la bază tragedia shakespeariană a iubirii absolute, reper etern, opera lui Gounod a respectat sursa și a tratat atmosfera spectacolului în chip complex, în plină tensiune a conflictului veronez dintre familiile rivale Montague și Capulet. Este ceea ce a avut în vedere și Arnaud Bernard care, ca autor total al montării, a realizat pur și simplu o superproducție tip hollywoodian. L-a avut alături pe importantul colaborator Pavel Jancik, chiar maestru în lupte.

Foto: NICU CHERCIU

Există în mizanscena lui Bernard o colosală dinamică a ansamblurilor, se încrucișează spade, pumnale, se schimbă lovituri crâncene, se strigă, se aud vaiete, luptele corp la corp nu lipsesc, agresivitatea explodează, ce mai, un război fratricid. În sunete ca de saboți bocănind pe podeaua scenei, pașii combatanților rezonează obsedant, milităros și stimulează spiritul belicos.

Nu numai ansamblurile corale și de balet își dezlănțuie energiile, dar însăși jocul actoricesc al soliștilor a fost lucrat minuțios, expresiv, cu multă mișcare scenică și veridicitate de caracterizare a personajelor. Teatralitatea fiind maximă, a reprezentat o mare izbândă de regie. După înalții parametri ai premierei, întreținerea ulterioară a spectacolului va fi dificilă, greul căzând pe umerii lui Iulian Dumitraș, asistentul de regie.

George Godja, Alexandra Leșiu. Foto: NICU CHERCIU

În toată această desfășurare de forțe există și exagerări. Regizorul nu a rezistat să nu prefațeze Uvertura-Prolog cu scenete de genul unei partide de amor întreruptă de dușmani, urmată de o tentativă de viol și răzbunări atroce însoțite de strigăte sălbatice, asurzitoare. În minunata pagină introductivă a operei, sinteză a temelor de tip laitmotivic ce anunță mult din muzica celor cinci acte, bagheta lui David Crescenzi s-a simțit restrânsă în a-și expune sonoritățile orchestrale, acoperite fiind de răcnete, țipete și zăngănit de arme. Adevărul este că în reușitele cadraje filmice, dacă zbieretele ar fi lipsit sau s-ar fi estompat, Gounod ar fi fost în câștig.

George Vîrban, Cristian Hodrea, Ion Stancu, Cezar Baltag. Foto: NICU CHERCIU

Montarea lui Bernard rămâne clasică, cu costume de epocă, decoruri minimale, esențializate, cu reușite estetice în actul secund (balconul Julietei), în prima scenă a actului al III-lea (capela Fratelui Laurent) și îndeosebi în primul tablou al actului următor, în care patul din camera Julietei era înconjurat de o puzderie de mici lămpi plasate pe podea, cu iluminări ca ale unor candele rău prevestitoare.

Însă dacă ar fi să depistăm în libret cât din acțiune se petrece noaptea, am descoperi multe scene în care luminile lui Elliott Ganga ar fi trebuit să fie mai prezente. 

O paranteză. În această vară am văzut la Semperoper Dresda „Romeo și Julieta” în montarea polonezei Barbara Wysocka, în care se proiectau pe fundal citate din piesa shakespeariană. Mult mai interesantă, ingenioasă și atractivă mi s-a părut ideea lui Arnaud Bernard care, cu sprijinul lui Mandy Hawash, a scris pe cortine, decoruri și fundaluri texte cursive de manuscris original. Firesc, opera s-a încheiat cu ortografierea zicerii concluzive a Ducelui Veronei „For never was a story of more woe than this of Juliet and her Romeo” („Căci n-a fost niciodată o poveste mai plină de durere ca aceasta, a Julietei și-a lui Romeo”, trad. de Șt. O. Iosif).

George Vîrban. Foto: NICU CHERCIU

Distribuția de premieră

Mă așteptam ca prezența tenorului George Vîrban în rolul Roméo să stârnească interes. A fost mai mult decât atât. A fost o confirmare valorică. Tânărul de 32 de ani se află într-o formă vocală și scenică de invidiat, chiar urmând să interpreteze dificilul rol pe scena legendarului Teatro Colón din Buenos Aires.

George Vîrban, Diana Alexe. Foto: NICU CHERCIU

Posedă un lirism cuceritor, de culoare „plină” a glasului, o frazare maleabilă și acute sigure. Momentele de amintire a performanțelor lui Vîrban s-ar putea numi Madrigalul „Ange adorable” cu Juliette (legato nuanțat), celebra cavatină „Ah! lève-toi, soleil!” (conducere inspirată a frazelor și acute puternice, emise cu ușurință, o chemare a sentimentului infinit), secvențe din marele duet cu Juliette (pasiunea resimțită în rostirea „Ô nuit divine!”, dorința ardentă exprimată prin „Ah! ne fuis pas encore!”, diminuendi poetice ș.a.). În scena morții lui Tybalt, tenorul a cântat cu accente vehemente, a transmis extremă tulburare „Ô jour de deuil” și a încheiat actul al III-lea cu un Do natural acut de excepție, notă nescrisă de Gounod dar intrată în tradiția tenorilor care o posedă, „Mais je veux la revoir!” Duetul despărțirii (prima scenă a actului al IV-lea) și cel ultim, de final i-au prilejuit lui George Vîrban alte expuneri de glas fluid „Nuit d'hyménée” și fraze răscolitoare în piano. Printre multe alte pilde de bună tălmăcire a portativelor lui Gounod. 

Diana Alexe. Foto: NICU CHERCIU

La 31 de ani, soprana Diana Alexe a abordat rolul Juliette cu știința cântului cultivat. Și dacă intrarea „Écoutez! écoutez! C’est le son des instruments joyeux” a fost reținută, dominată de emoție, imediat arieta-vals „Je veux vivre” a căpătat aripi, glasul său strălucitor conferind discursului melodic patos, speranțe, accente și coloraturi lejere spre un final supra-acut eclatant. Diana Alexe are o vivacitate cuceritoare și o remarcabilă sensibilitate de expresie. O frazare frumoasă a dezvoltat soprana și în actul secund alături de Roméo în duetul de dragoste. În prima scenă a actului al IV-lea, a conturat un personaj vaporos, visător și senzual alături de iubitul ei. Scena subsecventă cu Fratele Laurent și importanta, dificila arie „Amour ranime mon courage” au fost alte pagini care i-au pus în evidență pe lângă lirismul de glas, implicațiile viguroase și penetranța vocii care, alături de muzicalitate, este una dintre calitățile de bază ale darurilor sale native. Proiecția foarte concentrată de sunet ajută dominația acustică în sală. Nu uit emoționantul act final.

Diana Alexe, Corneliu Huțanu, George Vîrban. Foto: NICU CHERCIU

        Distribuția spectacolului de premieră a fost potrivit aleasă. Așadar, Mercutio a fost George Godja, cu „Balada Reginei Mab” interpretată nuanțat, cu umor, personajul Frère Laurent a revenit lui Corneliu Huțanu, ușor aspru ca sonoritate dar cu cânt solemn. Chanson-ul „Que fait-tu, blanche tourterelle” s-a bucurat de aplombul, lejeritățile și gama ascendentă înaltă până în Do natural a Alexandrei Leșiu (Stéphano).

Ștefania Barz. Foto: NICU CHERCIU

Gertrude a fost bine interpretată de Ștefania Barz.

Cristian Hodrea, Diana Alexe. Foto: NICU CHERCIU

Rolul tatălui Juliettei, Contele Capulet, a primit vocea solidă a lui Cristian Hodrea. La finele scenei nunții ratate a Juliettei, Contele înnebunește și dărâmă în plină criză ditamai crucea din biserică. Altă găselniță regizorală, forțată. Tybalt a fost Cezar Baltag, Pâris – David Năoian, Ducele – Ion Stancu, Grégorio – Răzvan Timiș, absolut toți eroii, cum afirmam, bine distribuiți și cu calități actoricești fără constrângeri.

Corul Operei Naționale Române Cluj-Napoca Foto: NICU CHERCIU

Ca întotdeauna, Corul Operei Române clujene a fost la înălțime cu cânt omogen și mare efort teatral. Câteva remarci merg către expozeul din Uvertura-Prolog „Vérone vit jadis deux familles rivales, Les Montaigus, les Capulets” și impresionantul „Ah! jour de deuil”  al finalului de act III. O notă meritorie pentru Corneliu Felecan.

Dirijorul italian David

Crescenzi se poate mândri cu un întreg repertoriu liric și simfonic condus în teatre de operă și pe podiumuri de concert românești. Îndeosebi, în partituri ale conaționalilor săi, dar în literatura din Hexagon a demonstrat aceeași aplecare profesionistă. Având în fosă instrumentiști concentrați, în mare formă (unele neatenții la alămuri în actul secund nu au influențat întregul), având pe scenă soliști și coriști implicați, Crescenzi a putut să-și impună conceptul stilistic de muzică franceză, de la liric la dramatic, cu tempi „așezați”, dezvoltări răscolitoare de teme îndeosebi în compartimentele coardelor dar nu numai, asamblările pe partide vizând coerența și redarea atmosferei spectacolului.

O producție memorabilă.