O statuie surprinzătoare. Reamintire implicită a contribuţiei Germaniei la victoria lui Lenin şi a Republicii Sovietelor

Fotografia consemnează evenimentul petrecut sâmbătă în oraşul Gelsenkirchen din vestul Germaniei, ceremonie la care au aisistat aproximativ 800 de persoane.

Statuia cu o înălţime de 2,15 m a fost turnată iniţial în 1957 într-un atelier din Cehoslovacia şi ar fi trebuit să fie inaugurată încă din luna martie în faţa sediului central al Partidului marxist-leninist din Germania, cel care a câştigat o îndelungă bătălie juridică cu cei care doreau să interzică iniţiativa respectivă.  În deschidere, Gabi Fechtner, preşedinta partidului, a spus că „Lenin a fost un gânditor avangardist de importanţă istorică mondială, un luptător pentru libertate şi democraţie... timpul monumentelor ridicate în cinstea rasiştilor, antisemiţilor, a fasciştilor, anticomuniştilor şi altor relicve ale trecutului aparţine în mod clar trecutului“.

Acestea sunt faptele prezentului, poate o simplă şi nevinovată încercare de recuperare istorică a unui personaj. Dar asta nu înseamnă să nu ne amintim de un episod straniu şi niciodată pe deplin explicat al istoriei, cunoscut sub numele de „vagonul sigilat al lui Lenin“. Dacă vă tentează enigmele trecutului care, într-un fel sau altul să poată motiva evoluţii ale prezentului, vă invit la o scurtă rememorare a unei strălucite mişcări de şah prin care, cu ajutorul, sprijinul şi totala încuviinţare a cercurilor conservatoare ale Germaniei imperiale, i se permite necunoscutului şi foarte săracului Vladimir Ulianovici Lenin, trăitor la Zurich, să se suie într-un vagon special de tren, pus sigilat şi din care nu a ieşit sau în care n-a intrat nimeni pe parcursul întregii călătorii, să călătorească însoţit de 30 de persoane nederanjat de nimeni (control de poliţie, gărzi de frontieră sau poliţie specială) pe acest traseu de 3200 Km într-o săptămână, de pe 9 până pe 16 aprilie 1917, cu punct final gara Findalnski Vozal (Gara Finlanda) din Sankt Petersburg.

Întrebarea la care nimeni nu are încă un răspuns total argumentat este legată de originea fondurilor enorme apărute ca din neant care i-au permis lui Lenin să plece din Zurich dar şi nivelul uriaş al protecţiei politice şi operaţiunii de pregătire şi susţinere din jurul acestei călătorii, fiind implicate - într-o colaborare care nu putea să fie ordonată decât de la cel mai înalt nivel - servicii de poliţie şi securitatea statului din ţările aflate pe traseul trenului tuturor misterelor revoluţiei. Este clar că dacă nu ar fi existat acest montaj fără precedent ordonat în favoarea lui Lenin şi al grupului de 30 de persoane care au mers cu el, atunci cu totul altul ar fi fost mersul istoriei. Şi poate, pentru ca ironia sorţii să fie totală, din cei 30, aproximativ 20 nu erau bolşevici. Printre ei Grigorii Zinoviev, Karl Radek, Inessa Armand, Nadejda Krupkaia, Georgi Safranov Zinaida Lilina şi Moisei Haritonov.

Au fost produse nenumărate analize asupra evenimentelor, v-o propun, ca lectură foarte instructivă, pe cea realizată de cercetătorii de la Smithstonian, interesantă deoarece minuţioasă şi reunind partea de documente accesibilă istoricilor occidentali.

Cât de serioasă este însă aserţiunea centrală tuturor legendelor, poveştilor, teoriei conspiraţiei, născute pe tema faimosului vagon? Încă de la început, teoria cea mai larg răspândită a fost că ajutorul german fusese dat cu condiţia ca Lenin, la întoarcerea acasă, să poată prelua puterea şi, imediat, să facă o propunere imediată de pace şi, astfel, să determine ieşirea ţării sale din război. Cu respectarea, s-a mai spus, a condiţiei pusă de Lenin, adică Germania să să nu încerce în niciun fel să „recupereze“ familia imperială rusă care să fie judecată şi condamnată de instanţele justiţiei sumare de război, apoi executată în Casa Ipatiev.

Pe ce se bazează teoria conspiraţiei? Pe faptul că, pe 10 martie, Arthur Zimmermann, în acel moment ministru de externe al Germaniei, foaret bine informat de situaţia financiară precară a lui Lenin dar şi de ambiţiile acestuia de a monta o revoluţie în Rusia, trimite o notă la Statul Major al Reich-ului care este de acord cu el că trebuie să i se acorde lui Lenin liberă-trecere prin Germania: „Deoarece este în interesul nostru ca influenţa aripii radicale a revoluţionarilor ruşi să aibă câştig de cauză, mi se pare de dorit să autorizăm tranzitul revoluţionarilor“.

Drept care, în jurul lui Lenin se ţese o întreagă plasă de păianjen pe suprafaţa cărora circulă personaje absolut stranii precum faimosul social-democrat Parvus, cel prin intermediul căruia la comuniştii de la Zurich puteau ajunge banii oferiţi de marii industriaşi germani, profund interesaţi în destabilizarea ţarului Nicolae al II-lea şi în disoluţia Rusiei Imperiale. Şi nimeni nu poate să afirme dacă, da sau nu, Lenin a ştiut de contactul direct între prietenul şi confidentul său Parvus şi generalul Eric Ludendorff care, în Memoriile sale publicate în 1920, admite implicarea sa în: „Trimiţându-l pe Lenin în Rusia, Guvernul nostru şi-a asumat o responsabilitate enormă. Din punct de vedere militar, călătoria respectivă a fost justificată, era absolut necesar ca Rusia să se prăbuşească“. La rândul său, generalul Max Hoffmann, şeful de stat major al armatei germane de pe frontul de est adăuga în cartea sa „Războiul oportunităţilor pierdute“ (1924): „Fireşte că am încercat, prin mijloacele specifice propagandei, să întărim sentimentul de deziluzie pe care Revoluţia rusă îl sădise în sufletul armatei. Unii care aveau legături cu revoluţionarii ruşi exilaţi în Elveţia, au venit cu ideea de a-i folosi pe unii dintre ei pentru a grăbi predarea armelor şi otrăvirea moralului armatei ruse“.

Ce ştia cu adevărat Lenin despre contactele, promisiunile şi construcţiile strategice care se bazau pe viitoarea sa prestaţie în fruntea unui guvern care să poată totuşi prelua puterea în condiţiile în care bolşvicii erau minoritari şi nu aveau nici un fel de argument cu care să poată convinge cu adevărat conducerea de la Berlin? Ce anume motiva siguranţa absolută a lui Lenin că nici Franţa, nici Anglia, ci numai şi numai Germania va fi sursa de sprijin pentru Revoluţie, aşa cum mărturisea Nadeja Krubskaia în cartea sa de amintiri despre Lenin? Până la urmă, cine şi pe ce bază i-a organizat necunoscutului Lenin primirea fastuoasă din gara din Sankt Peteresburg (foto) unde a fost primit cu onorurile unui şef de stat şi, din primul moment, a avut la dispoziţie un cortegiu de maşini blindate?

Poate, într-o bună zi, se vor mai deschide şi alte arhive şi atunci vom înţelege resorturile profunde ale unei istorii care, parcă, nu s-a făurit atât de linear cum am învăţat la şcoală.

Între timp, statuia lui Vladimir Ulianov, operă de artă făurită într-o ţară care nu mai există (Cehoslovacia), tronează liniştită în piaţeta centrală dintr-un oraş din Germania reunită de-abia după 1989, într-o Europă cu memoriile şterse de trecerea anilor. Oare chiar au dispărut chiar toate memoriile? Poate că ar fi aşa, caz în care apariţia statuii respective nu este decât un episod oarecare de istorie cotidiană, fără altă semnificaţie.