Nu e bine
0Fără îndoială că, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune ca români că ne aflăm în " săptămâna Simona Halep ".
Performanţa ambiţioasei constăncenţe, aromâne a indus, pe drept cuvânt, puternice sentimente de apartenenţă şi coeziune în cadrul societăţii româneşti.
De altfel, Simona şi istoria sa ( atâta cât este ) au fost si sunt subiecte de prim plan al televiziunilor, radiourilor, presei scrise şi a reţelelor sociale. Se caută fotografii din copilaria sa, se caută filmări din copilăria sa, se caută mărturii ale celor care au avut ocazia a-i fi în preajmă, totul pentru a evidenţia un parcurs de viaţă caracterizat prin multă muncă, jertfă, disciplină şi speranţă.
Cu toate acestea însă, ceva se ignoră cu bună ştiinţă de către mass-media atât de avidă de informaţii şi noutăţi, de către societatea românească atât de entuziasmată de performanţa Simonei. Iar acel " ceva ", este faptul că, după fiecare partidă câştigată ( cel puţin din câte transmisiuni şi înregistrări am văzut eu ) Simona se uită spre cer şi îşi face semnul crucii.
Legat de acest gest repetat al Simonei, nu am văzut nici o curiozitate, nici un comentariu, nici o reflecţie.
Oare de ce ?
Şi pentru că, eu am formulat întrebarea, tot eu voi încerca a răspunde astfel :
- nu cumva pentru că cei mai mulţi dintre noi se încăpăţînează a crede că trăim într-o vreme, într-o lume şi într-o societate în care totul depinde de oameni ?
- nu cumva pentru că ne încăpăţînăm a crede că putem controla totul ?
- nu cumva pentru că ne încăpăţînăm a induce copiilor noştri că prin muncă şi ambiţie se poate totul ?
- nu cumva pentru că nu ne dorim a afla că Simona crede în Dumnezeu, în atotputernicia Sa naturală şi supranaturală ?
- nu cumva pentru că, ne este ruşine de Dumnezeu, de Isus ?
Nu e bine.
Succes Simona. Înţelepciunea, priceperea, harul şi voia lui Dumnezeu să te însoţească în fiecare clipă şi aspect al vieţii.
Iar pe noi, Doamne, te rugăm : Iartă-ne.
Se încarcă comentariile...
