Ni s-a întâmplat Parsifal

Scriu din nou din interiorul evenimentului, aşa cum am făcut în urmă cu un an. Nu voi povesti cum a fost spectacolul şi în ce a constat regia, pentru că sunt sigură că vor fi destui cronicari care vor face asta. Nici despre cum au cântat minunaţii Petra Lang, Stefan Vinke, Bela Perencz, Eric Halfvarson şi Marius Bolos.

Cine a fost în sală, nu are nevoie de nici o confirmare. Cine nu a fost, nu-şi poate imagina dintr-o descriere. Sunt unul din elementele acestui mecanism pus în mişcare de un om, o minte: Christian Badea.

Dar ce a reprezentat acest concert pentru noi? Cel mai mare câştig cred că a fost al orchestrei. A funcţionat la parametri maximi, la un nivel profesional excepţional. Adică la adevăratul lor nivel. Orchestra a câştigat respect, unul real, de sine şi din partea publicului.

Pentru că am observat felul în care publicul tratează orchestrele româneşti în timpul Festivalului Enescu. La orice orchestră străină, nu doar la Berliner Philharmoniker,concertele sunt sold out. La Wozzeck, interpretat de orchestra noastră, au fost puţini oameni în sală. La Simfonia a VIII-a de Mahler sau Turangalîla cu Orchestra Radio, publicul pleca în grupuri. Te durea sufletul.

Foarte importantă a fost colaborarea dintre soliştii români, toţi tineri, şi stelele operei wagneriene. Alăturarea de artişti de nivel mondial şi muzicieni locali este un mod de educaţie, de formare pe care Christian Badea l-a explicat in urma cu 4 ani, când a realizat un concert al Fundaţiei Române pentru Excelenţă în Muzică la Ateneul Român, alăturând tinerilor români şefi de partidă de la mari orchestre europene. Atunci nu am înţeles conceptul pe deplin, pentru că era aplicat la muzicienii de orchestră, nu l-am experimentat eu însămi. Acum, însă, aceşti şase artişti din roluri mici (Iulia Artamanov, Sidonia Nica, Liviu Indricău, Adrian Dumitru, Ionuţ Popescu, Iustinian Zetea – nu-l iau în calcul pe Marius Boloş, deja un star alături de ceilalţi patru eroi) au avut o evoluţie şi o prestaţie foarte bune, în unele cazuri mult mai bune decât în rolurile în care i-am văzut până acum. De fapt, Christian Badea s-a asigurat permanent că tot ce foloseşte în spectacolul său este de cea mai bună calitate. Şi dacă noi, care ne ştim unii pe alţii şi pe noi înşine, aveam îndoieli, el nu avea, De ce? Pentru simplul motiv că face lucrurile să meargă în direcţia în care doreşte şi poate determina un om să îşi folosească potenţialul de care poate nu e conştient. Un vrăjitor? Nu. Un profesionist. Dar altfel decât suntem noi obişnuiţi în activitatea curentă.

Ceea ce nu îmi iese din minte este sentimentul pe care l-am avut la prima repetiţie cu orchestra, când am văzut desfăşurarea de forţe: solişti, orchestră, balet, lumini, cor. Era un sentiment de copleşire, de rătăcire.

În 7 şi 8 octombrie, la Ateneu, s-a deschis Stagiunea cu Actul I din Parsifal de Richard Wagner, un spectacol complet, nu o operă în concert, în versiunea dirijorală şi regizorală a lui Christian Badea. Până şi formularea „s-a deschis stagiunea” mă trădează. „S-a deschis”. Noi eram acolo, fiecare ne-am făcut munca, dar ceea ce s-a întâmplat la Ateneu era peste noi. Niciodată nu a fost în felul acesta. Nu eram noi cei care controlam evenimentul.

Am fost martor al pregătirilor, am văzut repetiţii, am cântat, am scris, însă până la prima repetiţie cu orchestra, nu am înţeles dimensiunea spectacolului. Si oricum am ratat mult din  acesta, pentru că locul meu a fost în foyer. În ultimele două săptămâni, am văzut un singur om având 4 repetiţii pe zi, proba de lumini, activităţi birocratice, toate acestea însumând enorm de multe ore de muncă. Nu ştiu de unde venea această forţă. Poate din muzica lui Wagner.

Ceea ce nu îmi iese din minte este sentimentul pe care l-am avut la prima repetiţie cu orchestra, când am văzut desfăşurarea de forţe: solişti, orchestră, balet, lumini, cor. Era un sentiment de copleşire, de rătăcire. Eram un atom pierdut în univers. Am înţeles că se întâmplă ceva. Ni se întâmplă. Şi imediat mi-am amintit de un alt moment când am avut acelaşi sentiment.

Era acum şapte ani, când mă aflam în India. Traversam şoseaua de centură printr-un loc nepermis, pentru că nu văzusem pasajul pietonal aflat un pic mai departe. Erau două benzi pe sens şi se circula ca în Marea Britanie, de la dreapta la stânga. Am reuşit să parcurg primul sens, însă la cel de al doilea fluxul maşinilor nu se mai oprea. Am traversat prima bandă şi m-am oprit pe linia continuă, unde credeam că sunt în siguranţă. Numai că fix pe linia continuă venea un motociclist cu intenţia să mă lovească. Tot ce am putut să fac a fost să închid ochii şi să aştept... Nu ştiu de ce am făcut o jumătate de pas în faţă şi... eu am rămas în picioare, iar motociclistul s-a rostogolit pe şosea. Nici el nu a fost rănit grav. Ceea ce mi s-a întâmplat acolo a fost o minune. Pur şi simplu. O iau ca atare şi nu-mi pun problema: oare câte calcule şi devieri a făcut Divinitatea în acea fracţiune de secundă ca să salveze doi oameni: unul care intrase din propria neglijenţă într-o situaţie ce putea fi dezastruoasă, care habar n-are ce să facă şi celălalt rău intenţionat?

Considerăm că succesul ni se cuvine. Poate. Însă evenimente de acest fel nu pot avea loc fără tot ce a făcut Christian Badea.

Cred că în aceeaşi situaţie suntem cu acest spectacol realizat de Christian Badea. Pentru noi e o minune. Pentru el este doar profesionalism. Diferenţa de perspectivă vine din poziţionarea noatră: ne aflăm în situaţia în care eram eu între cele două benzi. În engleză este o expresie: „to take for granted”. Ar fi păcat să se întâmple aşa. Considerăm că succesul ni se cuvine. Poate. Însă evenimente de acest fel nu pot avea loc fără tot ce a făcut Christian Badea: acele 14-20 de ore de muncă pe zi, un plan cu detalii milimetrice şi o imagine de ansamblu clară, artişti uriaşi şi o muzică foarte bine cântată de fiecare om din orchestră şi din cor, o campanie de promovare profesionistă şi un management inteligent.

Ne-a mai oferit ceva Christian Badea: un masterclass. Cei patru solişti wagnerieni au dat lecţii gratuite celor interesaţi. Am fost printre studenţii norocoşi şi i-am văzut pe fiecare dintre ei cum lucrează, de la exerciţiile detaliate ale Petrei Lang la rezolvarea problemelor tehnice prin cântarea corectă a textului la Stefan Vinke, la susţinerea dramatica lui Eric Halfvarson şi discursul despre ce ar trebui să fie educaţia şi disciplina unui cântăreţ de operă ţinut de Bela Perencz. Noi, participanţii, îi mai hărţuiam, îi prindeam pe holuri şi ceream indicaţii şi sfaturi pe care cei patru ni le dădeau cu inima deschisă.

Acum, luna Parsifal s-a încheiat. Este un punct de la care nu ar mai trebui să existe cale de întoarcere.

Articol publicat şi pe http://cleopatradavid.blogspot.ro/