Ne jucăm de-a guvernul

Când eram mici, ne jucam de-a mama și de-a tata. Unul lua o pernă și o făcea copil, altul se prefăcea că gătește, altul venea de la „serviciu" și spunea că e obosit. Totul părea foarte serios pentru noi. Doar că nimeni nu plătea facturile, nimeni nu creștea cu adevărat copilul și nimeni nu era, de fapt, obosit.

Foto: Inquam

Mă uit la ce se întâmplă de cinci luni încoace și nu-mi pot scoate imaginea asta din cap. Ne jucăm de-a guvernul.

Pe 5 mai a căzut guvernul Bolojan. De atunci au fost desemnați trei premieri. Tomac, Veștea, Mureșan. Toți trei au picat. Acum urmează a patra nominalizare, după încă o rundă de consultări care, dacă e să ne luăm după precedentele, probabil se va termina la fel ca celelalte trei. Între timp, în premieră, s-au constituit legal condițiile pentru alegeri anticipate, dar nimeni nu pare grăbit să le declanșeze. Iar țara funcționează cu un guvern interimar, cu atribuții limitate, de aproape jumătate de an.
Cinci luni, trei premieri, zero guverne

Cinci luni. Ca să înțelegem ordinul de mărime: în cinci luni se construiește o fabrică, se termină aproape un an școlar, se termină un sezon agricol, se construiește o casă la roșu . În cinci luni, o țară ar fi trebuit să ia câteva sute de decizii importante. De trei ori la rând, singurul lucru pe care l-am reușit a fost să nu decidem nimic.

Și, la un moment dat, cineva ar trebui să pună și întrebarea asta cu voce tare: mai e legal ce se întâmplă? Nu mă refer la litera legii, pentru că fiecare pas în parte, luat separat, pare să respecte procedura. Mă refer la spiritul ei. Constituția prevede un guvern interimar pentru o perioadă scurtă, de tranziție, nu pentru jumătate de an de guvernare efectivă fără mandat deplin. Când o soluție de avarie devine starea normală timp de cinci luni, ceva sigur este grav. Iar faptul că nimeni nu contestă asta serios spune mai mult despre noi decât despre lege.

Dacă ne uităm cu atenție la scena asta, primul lucru care sare în ochi nu e lipsa unei majorități. Socoteala din Parlament e doar un simptom. Partea importantă e alta, mai simplă și mai gravă: nimeni nu mai joacă pentru a câștiga ei, ci pentru a nu câștiga ceilalți.

PNL nu vrea înapoi cu PSD, pentru că PSD i-a dat jos propriul guvern. PSD așteaptă să i se dea mandatul, dar fără să-l ceară cu insistență, ca să nu rămână cu facturile. USR refuză orice combinație cu social-democrații. UDMR acceptă aproape orice, dar nu cu AUR. Președintele exclude AUR din ecuație.

Fiecare are un motiv rezonabil. Împreună, motivele astea rezonabile produc paralizie. Asta se întâmplă mereu când fiecare se gândește doar la cum să nu iasă el prost și nimeni nu răspunde de rezultatul final. Nu e rea-voință. E felul în care e construit acest joc. Când nimeni nu suportă consecințe pentru blocaj, blocajul devine cea mai sigură alegere pentru toți.

Și mai e ceva. Cât timp toți se feresc să greșească, câștigă cei care stau deoparte și spun că sistemul e stricat. Nici nu mai trebuie să argumenteze. Le dau dreptate cei ce nu își asumă guvernarea ca niște adulți ajunși la maturitate.
Toți joacă să nu piardă...

Țările nu intră în probleme serioase dintr-o singură cauză. Intră când se suprapun două lucruri: datoria mare și cearta internă. Separat, fiecare se poate gestiona. O țară îndatorată, dar unită, se redresează, pentru că poate lua deciziile grele. O țară dezbinată, dar fără datorii, își permite să se certe, pentru că are timp. Problema apare când vin amândouă la pachet. Ca să scapi de datorii ai nevoie de decizii grele, iar deciziile grele cer oameni care se pot pune de acord. 

Noi le avem ambele cazuri în același timp. Un deficit printre cele mai mari din Europa și o clasă politică incapabilă să producă un guvern în cinci luni.

Se tot repetă că trebuie să ne adaptăm, că trebuie să învățăm, că trebuie să ne reinventăm. Frumos spus. Doar că asta presupune timp, bani și liniște, trei lucruri pe care foarte mulți oameni nu le mai au. Omul care trebuie să scoată salariile nu are timp să se reinventeze. Antreprenorul care se trezește la trei dimineața și calculează din ce plătește taxele luna asta nu are chef ca viața să-i dea o nouă oportunitate de adaptare. Când are pe cap urgențe, nu se mai gândește la cum crește sau cum să se reinventeze. Se gândește la cum rezistă până luna viitoare.
Amână orice cheltuială care nu e strict necesară. Nu mai angajează, iar dacă o face, caută cum să plătească mai puțin. Reapar salariile date pe sub mână, la care renunțase de ani buni. Nu pentru că s-a transformat peste noapte în escroc, ci pentru că, atunci când nu știi ce vine luna viitoare, singurul lucru care îți mai dă un pic de control e să ții banii aproape. Așa ajunge statul, prin felul în care se poartă, să producă exact comportamentele pe care apoi le vânează.

Numai că nu e doar despre antreprenori. E despre toți cei din spatele lor. Despre angajatul care nu mai primește mărirea promisă și care o ia personal, fără să știe că șeful lui n-are de unde. Despre omul care face de un an munca a doi colegi plecați și pe care nu-i mai înlocuiește nimeni. Despre cel care nu mai zice nimic când e nedreptățit, pentru că se gândește că acum nu e momentul să-ți cauți de lucru. Despre familiile care taie, pe rând, lucrurile la care nu credeau că vor renunța vreodată: o vacanță, un control medical amânat, meditațiile copilului.

Oboseala asta nu apare în niciun indicator economic. Dar se vede în relații, în stările de acasă, în răbdarea care scade peste tot. Oamenii obosiți devin mai duri unii cu alții, mai puțin generoși, mai greu de mulțumit. Iar asta nu rămâne la birou. Se duce acasă, la masa de seară, în felul în care vorbim cu copiii noștri.

Ce s-ar putea face, totuși? 

Prima variantă e cea pe care toți o evită, deși e pe masă: alegerile anticipate. Dureroasă, costisitoare, incertă. Dar are o calitate pe care situația actuală nu o are deloc. Limpezește lucrurile. Un Parlament împărțit care nu poate produce un guvern nu se repară de la sine, oricât ar fi reașezat. Iar dacă rezultatul nu ne va plăcea, măcar va fi un rezultat, nu o amânare la nesfârșit a realității.

A doua e un guvern minoritar cu o înțelegere scrisă și limitată. Nu o coaliție cu împărțit funcții, pentru că fix acolo se blochează discuțiile de fiecare dată. Un acord pe cinci sau șase lucruri concrete, cu termen, pe care partidele semnatare se angajează să le voteze: bugetul, reformele, câteva măsuri fiscale. Atât. Fără dragoste, fără comunicate despre viitorul comun. O înțelegere pe termen scurt între oameni care nu se plac, dar au o treabă de făcut împreună. Se practică în toată Europa de Nord și nu a căzut nimeni din picioare.

A treia ține de reguli, nu de oameni. Faptul că o țară poate funcționa cinci luni cu un guvern interimar, repetând aceeași procedură de patru ori, nu e o fatalitate. Termene mai strânse, consecințe automate, o limită clară după care anticipatele nu mai sunt o opțiune, ci o obligație. Nu rezolvă criza de acum, dar o face mai greu de repetat peste doi ani. Iar dacă nu schimbăm regulile, o vom repeta, pentru că tot ce se repetă fără cost se repetă din nou.

Și dacă nici a patra oară nu se ajunge la un consens. Ar fi momentul ca mediul de afaceri, patronatele, sindicatele, universitățile, să nu mai aștepte politicos pe hol. Presiunea publică organizată, cu cifre pe masă, din partea celor care chiar plătesc costul blocajului, e singura formă de influență care a funcționat vreodată în România când politicul a ajuns în impas.

Copiii care se joacă de-a mama și de-a tata au o scuză perfectă: sunt copii. Jocul lor e chiar util, așa învață cum arată lumea mare înainte să intre în ea.

Oamenii care se joacă de-a guvernul nu au scuza asta. Ei sunt deja oameni mari, iar ce mută ei pe masă nu sunt piese de joc. Sunt spitale, drumuri, salarii, pensii, și viitorul câtorva milioane de oameni care, între timp, își fac planuri de rezervă. Unele chiar cu biletul de avion în mână

La un moment dat, în orice joc de-a mama și de-a tata, cineva spunea „gata, m-am plictisit" și se duceau toți acasă. Întrebarea e, cine spune asta acum?