AUR s-a vândut pe câțiva arginți

Ieri, 5 mai 2026, Parlamentul României a adoptat o moțiune de cenzură cu cel mai mare număr de voturi din istoria democrației postdecembriste. 281 de parlamentari au votat pentru demiterea guvernului Bolojan, doar 4 împotrivă. Un vot record. Un vot care, în alte țări, ar fi sărbătorit ca semn al maturității democratice, capacitatea unui parlament de a-și exprima ferm voința.

George Simion, Ilie Bolojan, Sorin Grindeanu FOTO Mediafax

Doar că la noi, votul nu a fost expresia maturității. A fost expresia ipocriziei. Și a unui calcul politic atât de grosolan încât pare scos dintr-un manual al cinismului instituțional.

Hai să o spunem direct, fără ocolișuri: AUR s-a vândut pe câțiva arginți.

Partidul care timp de cinci ani a țipat în fiecare microfon că este împotriva sistemului, împotriva PSD-ului, împotriva „cartelului partidelor vechi", împotriva tot ce reprezintă politica clasică românească, astăzi a votat cot la cot cu PSD pentru a doborî un guvern. Nu doar că a votat alături, a coinițiat moțiunea cu PSD. Moțiunea poartă numele „STOP Planului Bolojan de distrugere a economiei, de sărăcire a populației și de vânzare frauduloasă a averii statului" și a fost depusă în comun de PSD, AUR și PACE.

Cinci ani de discurs anti-sistem. Cinci ani de „noi suntem altfel". Cinci ani de promisiuni că „vom mătura corupția PSD-istă din rădăcini". Și apoi, într-o singură zi, partenerul de drum este exact PSD-ul, partidul pe care AUR l-a numit, în sute de declarații publice, „cancerul politic al României". Cei care au crezut, votat și sperat în AUR ca alternativă reală au asistat astăzi la cea mai elocventă demonstrație a vechii vorbe românești: toți sunt o apă și-un pământ. Nu pentru că ar fi o vorbă cinică. Ci pentru că, din păcate, e adevărată. Toate partidele care au promis vreodată „schimbarea totală" în România au sfârșit, mai devreme sau mai târziu, în brațele celor pe care îi denunțau.

Dar nici PSD nu iese curat din povestea asta. Sau nu ar trebui.

PSD a fost la guvernare în mod constant în ultimii ani, în diverse formule, cu diverși premieri, în diverse coaliții. A fost partener al lui Bolojan în actuala coaliție, până în urmă cu câteva săptămâni, când social-democrații au retras sprijinul politic, iar miniștrii și vicepremierul PSD au demisionat din Executiv. Au stat la masa puterii. Au semnat documente. Au votat legi. Au împărțit funcții.

Și apoi, când le-a convenit, au răsturnat masa.

Acuzația lor principală,  că Bolojan ar fi vândut „averea statului",  vine din partea unui partid care a fost la putere timp de aproape trei decenii și care, în acești ani, a avut suficient timp și suficiente ocazii să arate cum se gestionează „averea statului" altfel. Rezultatele sunt vizibile pentru oricine se uită cu onestitate. Ipocrizia e de natură urâtă de tot,  pentru că maschează exact lipsa unei alternative reale sub o pretinsă indignare morală. Și acum, întrebarea pe care nimeni nu o pune cu suficientă claritate:

Ce facem noi, ca țară, în mijlocul acestui circ?

România schimbă premierii cu o viteză care a încetat de mult să mai fie o curiozitate și a devenit o tragedie sistemică. Bolojan, demis pe 5 mai 2026, este doar ultimul dintr-o serie lungă. În ultimii ani, am avut atâția premieri încât nici cetățenii informați nu îi mai pot enumera fără să se oprească din când în când să-și amintească ordinea. Fiecare premier vine cu propria „strategie". Fiecare lasă în urmă proiecte neterminate, reforme abandonate, planuri rescrise. Fiecare ministru nou rescrie ce a făcut predecesorul. Fiecare ședință de coaliție produce un nou compromis care, două luni mai târziu, este denunțat de unul dintre semnatari.

În tot acest timp, țara stă pe loc. Sau, mai grav, regresează. Pentru că instabilitatea politică nu este doar o problemă de imagine, este o problemă economică, socială și strategică reală.

Investitorii străini privesc România ca pe o piață imprevizibilă. Birocrația europeană își pierde răbdarea cu o țară care nu poate menține un guvern destul timp cât să implementeze ceea ce s-a angajat să facă. Reformele structurale rămân pe hârtie. Marile proiecte de infrastructură se târăsc. PNRR-ul se blochează la fiecare lună de fiecare ministru nou. Și românul de rând? Românul de rând plătește. Plătește prin facturi, prin taxe, prin servicii publice care se degradează, prin spitale care se închid, prin școli care nu se modernizează, prin drumuri care nu se construiesc.

Suntem bătaia de joc a propriei noastre clase politice.

Nu o spun cu înverșunare gratuită. O spun cu durere. Pentru că cei care plătesc cu adevărat costul acestei instabilități cronice nu sunt politicienii, care, indiferent de ciclul electoral, găsesc întotdeauna o coaliție în care să încapă. Cei care plătesc suntem noi.

Plătim cu salarii care nu țin pasul cu inflația. Plătim cu pensii pe care nimeni nu le poate garanta pe termen lung. Plătim cu o sănătate publică în colaps. Plătim cu o educație care produce, an după an, generații tot mai pregătite să plece din țară. Plătim cu o demografie care se prăbușește, pentru că nimeni nu mai face copii într-o țară în care viitorul depinde de cine pierde și cine câștigă următoarea moțiune de cenzură.

Și, poate cel mai dureros dintre toate, plătim cu încrederea, cu acea încredere fundamentală pe care o societate trebuie să o aibă în propriile sale instituții pentru a funcționa. Sondajele arată erodarea constantă a încrederii în Parlament, în Guvern, în partide. Nu e de mirare. Cum să ai încredere într-un sistem care, la fiecare câteva luni, demonstrează că alianțele sunt de circumstanță, principiile sunt negociabile, iar promisiunile electorale sunt valabile doar până la prima ședință de coaliție?

Ce se întâmplă acum?

Președintele Nicușor Dan a anunțat că va începe consultări informale cu partidele și a exclus scenariul alegerilor anticipate. Probabil vom avea o nouă coaliție, un nou premier, un nou guvern. Și probabil, peste câteva luni, vom asista la o nouă moțiune de cenzură. Pentru că asta a devenit normalitatea politică românească: nu guvernarea, ci pregătirea constantă a următoarei căderi. 

Iar partidele „pro-occidentale" care au fost demise astăzi vor continua să se acuze reciproc. USR a anunțat că nu va negocia cu PSD. PNL încă deliberează. Liderii vor face apeluri la responsabilitate. Și totul va părea că se mișcă, când de fapt totul stă pe loc.

Ce ne mai rămâne?

Ne rămâne, poate, lucrul cel mai greu și cel mai prețios: claritatea. Claritatea de a vedea ce s-a întâmplat astăzi pentru ce este, nu o victorie democratică, ci o tranzacție politică. Nu un act de curaj, ci un act de oportunism. Nu o cotitură istorică, ci doar încă o pagină dintr-o cronică tot mai obositoare a unei democrații care funcționează prost.

Și ne mai rămâne speranța, speranța că, la următoarele alegeri, votul nostru va fi mai puțin emoțional și mai mult lucid. Că vom înceta să mai credem în partide care promit să schimbe totul peste noapte, pentru că niciunul nu o face. Că vom învăța, în sfârșit, să cerem competență, stabilitate și consecvență, nu spectacol, indignare și „eliberare națională".

Pentru că adevărul, pe care politicienii preferă să nu îl spună, e simplu și greu de înghițit: Țara nu se construiește din moțiuni de cenzură. Se construiește din răbdare, din continuitate, din muncă tăcută. Iar noi, de prea mulți ani, alegem opusul.