Mal d’Europe ? Criza şi ethosul european

Aşa cum găsesc în supermarcheturile Franţei făină de grîu produsă în Germania sau paste făinoase fabricate în Italia, mi-aş dori să pot cumpăra, spre exemplu, magiun de prune sau castraveţi muraţi made in România.

Adică made in UE, până una alta. Mă mulţumesc, de poftă, şi dacă am noroc să găsesc, cu castraveţii muraţi, foarte buni de altfel – poate un pic prea duri şi un pic prea săraţi – făcuţi în Israel, de la raionul cuisine du monde. În vremuri de profundă criză europeană există oare un mod de a cumpăra ...european? Cu alte cuvinte, ne-a intrat Europa.. în reflex?

Angoasantă cum e, criza e bună. Criza e un revelator (chimic) a ceea ce este şi a ceea ce nu este Europa. Apar structurile prin care o gândim, schematic şi polarizat, radical. În Europa există elevi buni şi elevi răi. Nord şi Sud. Harnici şi leneşi. Cumpătaţi şi risipitori. Există „Merkozy” (Angela Merkel§Nicolas Sarkozy) şi restul lumii. Ţări de triplu A – solvabile dacă se împrumută, şi ţări declasate – riscante dacă cer credite de la bancile internaţionale. Există zona euro şi alte monede. Bancheri veroşi şi îndatoraţi inconştienţi. Criza gâdilă sensibilităţile xenofobe şi hrăneşte puseurile naţionaliste (protecţioniste). De exemplu, în plină criză, Europa a aflat (cu stupoare) că ţiganii sunt cetăţeni europeni. (Răspândiţi în Europa, românii au aflat şi ei că ţiganii sunt... români – dar asta e o altă discuţie). Delocalizările întreprinderilor, mai întâi din zona euro şi apoi din Europa efectiv, prefigurează o Europă deşert postindustrial, postmanufactural, care, alături de pierderea încetul cu încetul a memoriei de a produce local (savoir faire), ar trebui să-şi fie suficientă ca Europă a serviciilor. Dar nu-şi este. Pe piaţa mondială euro e prea puternic, iar în zona euro forţa de muncă prea scumpă. Unele ţări europene produc puţin, exportă şi mai puţin, dar consumă mult, pe datorie. În schimb, China produce ieftin şi exportă enorm.

Conştientizarea acestui dezechilibru începe să se concretizeze, în Franţa, într-o adevărată campanie publică pe tema acheter francais. La sfârşitul anului 2011, preşedintele Nicolas Sarkozy a ţinut să viziteze şi să felicite o întreprindere care a relocalizat producţia de skiuri în Franţa. 

Toţi politicienii – aflaţi deja în campanie electorală în contul partidelor sau al candidaţilor lor pentru alegerile prezidenţiale din 2012 –, toţi candidaţii la preşedinţia Franţei au integrat deodată, în discursul lor, sintagma acheter francais. Comercialii s-au organizat şi ei, rapid, cu viteza...internetului de mare debit: site-ul made in France repertoriază şi valorizează produsele fabricate în Franţa, încurajând consumul responsabil, adică cel care contribuie la supravieţuirea unui savoir faire francez şi a slujbelor francezilor. 

Carta şi label –ul made in France pe care îl propun – cu înfrigurare, cât nu e prea tîrziu – scot în faţă criteriul geografic naţional – respectiv fabricat, produs, conceput, pe teritoriul Franţei. Şi toate acestea în condiţiile în care 58% din importurile Franţei provin din ţări ale Uniunii Europene, dintre care 17 procente de la vecinii preameritoşi, respectiv din Germania, după cifrele edificatoare publicate de săptămânalul Le Point.

Amplificat mediatic, curentul protecţionist are puternică tentă populistă, în perspectiva alegerilor din 2012, dar în acelaşi timp spune ceva despre Europa de azi. Conturul graniţelor, în interiorul Europei, abia şters de radiera Uniunii Europene, începe din nou să se deseneze, cu apăsare naţionalistă. Criza e gata să scoată la iveală scuturile protecţioniste. Criza scoate la iveală cât de şubred este încăethosul european. Da, în spaţiul Schangen ne-a intrat în reflex să nu mai scoatem documentele de identitate trecând dintr-o ţară în alta.

Există, da, o practică a mobilităţii europene, a orizontului nefragmentat, a pământului rotund, în ciuda segmentării lingvistice. Atât? Ce mai punem pe lângă asta, ca gest mai întâi legiferat şi apoi exersat banal, ca un reflex? Dreptul la muncă european? Nu pentru toţi încă şi nu pentru toate meseriile: naţiunile se protejează. Legi europene deasupra legilor naţionale? Atunci n-ar mai fi nevoie de tratate interguvernamentale iar parlamentul Europei şi-ar justifica definiţia şi funcţia...

Până la urmă, consumatorul patriot n-are nici o vină. E criză, slujbe nu sunt. Raţionamentul e seducător, aproape moral: de ce cu banii lui să cumpere un produs nefrancez, dând astfel de mâncare unui străin? Biologul Christian de Duve, laureat Nobel, e convins că egoismul de grup e înscris în genele noastre. A se într-ajutora spre binele grupului (etnic) a permis indivizilor să supravieţuiască mai bine. Reflexul e străvechi, tribal. Europa, în schimb, nu ne-a intrat pe deplin în reflex.

Tocmai fiindcă nu vine din instinct, Europa e un proiect utopic splendid. O construcţie complexă, un organism complicat care, traversând criza, îşi caută reflexele.

Acest text a fost publicat pentru prima dată în Dilema veche şi poate fi accesat aici.