Aurora Cornu, fetiţa de sub nuc
0Pe 14 martie 2021, într-o lume fără atingeri, fetiţa s-a aşezat cu o carte în mână, pe o pătură, sub nuc. Scriitoarea Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda, s-a stins din viaţă între o sâmbătă şi o duminică de primăvară, într-un spital din Paris. Pe 6 decembrie ar fi împlinit 90 de ani.
Avea o voce foarte frumoasă, aproape gravă, uşor metalică. La întrebări răspundea în secunda următoare, fără pauză de gândire, iar la capătul frazelor - conştientă cochetărie - lăsa să plutească ceva imprecis, nişte puncte de suspensie impecabil, bine jucate. Aurora Cornu avea orgoliul propriei personalităţi magnetice.
Aurora era sibilinică. Am vorbit cu ea despre iubire, ca două femei. S-a sculat de la masa din salon, s-a dus la bibliotecă - mergea greu, Aurora - şi a adus o carte cu poemele ei. Am vrut să înţeleg de ce-mi arăta acea poezie anume, nu ca un căutător de sens literar, ci cu excitarea de a primi, prin confesiune, formularea unui adevăr simplu, profund omenesc, ultim.
„Du-te îţi spun şi iată cum va fi: /Copiii tăi vor semăna cu mine. /Nu-i vei mai iubi când nu-mi vor semăna. /Pe orice vorbă-a mea în amintire /Vei construi fără să ştii o casă /Vei înălţa un nou oraş din ele/ Cu mine-n el –/ Du-te, îţi spun,/ Iar când vom fi bătrâni vom fi prieteni!“
Avea o memorie fenomenală, memoria împrejurărilor şi a clipei, şi memoria oamenilor pe care i-a întâlnit şi pe care i-a vrăjit cu bună ştiinţă.
Valsa cu privirea, avea ochii vii - ţi se uita direct în lumina ochilor şi apoi baleia totul în jur, iarăşi, şi iarăşi, hipnotizator. Avea ochii minţii sfredelitori - vedea în oameni şi în pereţii ceştilor de cafea întoarse, avea curiozitatea celuilalt, neprefăcută, hrănitoare.
O trecătoare, îşi spunea, atrasă de centru, centrul lumii. Îi plăcea enorm să fie în centrul atenţiei, dar îşi ţinea în frâu cultul personalităţii cu luciditate şi ironie, cu onestitate netrucată. Aurora Cornu era propriul ei obiect estetic.
Nimeni n-avea voie s-o uite pe Aurora Cornu. Nimeni n-avea voie s-o părăsească.
Poemul ei, mi-a spus, era un blestem pentru un iubit care a părăsit-o. Aşa ceva e teribil. Aşa ceva nu se face, a strecurat, hipnotizator şi sibilinic, femeia-legendă.
Nu se face să blestemi din iubire, a înţeles Aurora, ziditoarea de mănăstire, la Cornu.
Il faut auroriser le monde, mi-a spus pe Messenger un admirator şi prieten francez al ei, în prima duminică fără Aurora.
Să aurorăm lumea cu replicile ei uimitoare.
Autoportret în replici, dintr-un interviu pe care mi l-a acordat în 2016. Convorbirea a fost publicată în volumul Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice, Junimea, 2017.
Aurora Cornu, fetiţa de sub nuc
Probabil că din adopţie mi-au venit toate plecările. Nu ştiu unde să mai plec azi. În cosmos nu se poate, Marte nu e încă pentru noi. Plăcerea mea este să plec. Şi să ajung în centru. Dar nu mai sunt centre, le-am văzut deja pe toate.
Eu sunt megalomană, nu orgolioasă.
Eu îl lăsasem pe Marin pentru că voiam să am soarta mea – şi mai şi credeam că el mă împiedică să scriu, dar de fapt cele mai bune pagini le-am scris când eram cu el.
Ţin un ochi pe mine tot timpul, noi suntem subiectul. Cu noi ne ocupăm.
Jean Pârvulescu mi l-a prezentat pe regizorul Éric Rohmer, pe Saint Germain de Près. Café de Flore era Mecca noastră. Beam ceai în fiecare sâmbătă împreună, vreo trei ani, până am făcut filmul „Le Genou de Claire“ în 1970.
În „Genunchiul lui Claire“ m-am simţit ca o conopidă înflorită. Nu ştiam că sunt aşa de cabotină. Filmul lui Éric Rohmer mi-a dat o carte de vizită pe lume. De asta New York-ul a fost aşa de bun cu mine.
Până la Marin nici n-am băgat de seamă că aş fi frumoasă. Marin mi-a descoperit frumuseţea. Eram periculoasă, o bucată de uraniu, ca în fotografia pe care mi-a făcut-o Aurel Bauh. Mă mir că Marin a îndrăznit să mă ia de nevastă. Eu, dacă eram bărbat, aş fi fugit de mine.
Eu sunt foarte rapidă când plec, ceea ce i-a terorizat întotdeauna pe bărbaţii mei! Repeziciunea cu care eu pot dispărea din viaţa cuiva îi făcea să nu rişte.
Repet: Dumnezeu ni l-a dat pe Marin Preda, dar „Moromeţii“ vi i-am dat eu. Eu i-am descoperit manuscrisul cu copilăria lui în sertar, pe care nu voia să-l publice.
Trecem prin viaţă şi inima rămâne cunoscătoare sau necunoscătoare. Dar noi ştim totul de la început, de când am venit pe lume şi după aceea tot redescoperim. Pe mine nu mă interesează drumul, eu nu vreau decât să ajung.
Eu în toate oraşele mele, Paris sau New York, nu umblu decât în jurul casei, sunt aproape „oloagă“.
Eu am făcut o mănăstire. E acolo, la Cornu. Am început cu 8 călugăriţe şi acum sunt 36. Am investit mult mai mult decât averea părinţilor pe care am recuperat-o de la Cornu. E poate singurul lucru care va rămâne ceva mai mult. Altfel, suntem toţi pământul pe care vor creşte câteva ciuperci.
Dacă m-ai întreba ce imagine aş lua cu mine pe lumea ailaltă, aş spune: o fată, pe o pătură, sub un nuc, cu o carte în mână.