Locul secret unde duc toate drumurile

În primul rând, cele ce urmează nu s-au întâmplat niciodată. În al doilea rând, când eram mică am fugit de acasă într-o zi, dar nu chiar fugit-fugit, ci doar am plecat pentru jumătate de oră. Aveam de gând să mă întorc şi asta am şi făcut.

Ştiam un câmp la marginea cartierului, un loc cu multă iarbă, de unde bunicii mei adunau muşeţel şi alte plante, după modelul Maria Treben (a fost un moment imediat după Revoluţie când cartea aia de medicină naturistă a fost foarte la modă). Aşadar ştiam acel loc şi m-am gândit că ar fi bine ca eu şi prietena mea de peste drum, Cire, să facem o vizită în zonă. De plecat a fost simplu şi logic, fiecare a spus acasă că merge la cealaltă.

Nici de ajuns acolo nu a fost prea greu, ştiam bine drumul şi învăţasem şi plantele. Ştiam până şi diferenţa între „roman“ şi „romaniţă“, aşa că eu şi Cire am bântuit pe câmpuri, am adunat ce ni s-a părut nouă mai bun (aveam vreo 5 ani, poate 6, ne gândeam să ne facem o afacere cu plante medicinale, păcat că nu ne-am ţinut de treabă). Apoi, plimbându-ne în jurul unui teren de sport abandonat, la marginea ultimelor blocuri din oraş, am ajuns la un pâlc de copaci chiar lângă zidul puşcăriei. Era foarte cald afară şi ni s-a părut un loc bun să ne oprim acolo, la umbră, să ne tragem sufletul şi să ne verificăm plantele. Atunci am făcut descoperirea: o lopată mai mică (avea o coadă scurtă) plus o groapă începută şi neterminată. Nimeni prin preajmă.

Era mai mult decât evident: un deţinut scăpase din puşcărie, îngropase pe fugă o parte dintr-o comoară şi apoi dispăruse, lăsând în urmă un indiciu atât de clar: lopata. Am ascuns obiectul cum am putut, cu frunze, cu ramuri, mascând şi începutul de groapă, şi ne-am întors acasă. Toată vara aia s-a transformat într-o imensă aventură. Din acel moment, aveam să venim zilnic la lopată, eu, Cire, uneori şi alte două fete din cartier pe care le cooptasem în echipa noastră. Ne luam cu noi chiar şi provizii, sandvişuri, apă, un radio, o păturică de stat pe ea, fiecare ce putea. Zi de zi am săpat la gropi şi le-am astupat la loc, în căutarea comorii pe care urma s-o împărţim între noi.

Din ce reţin, deşi s-ar putea să mă înşel, eu eram „căpitanul operaţiunii“. Veneam toate acolo pe furiş, sub privirile îngăduitoare ale gardienilor din puşcărie, care probabil puteau vedea totul din ghereta lor de la înălţime, dar despre care credeam că nu ne pot observa, datorită pâlcului de copaci. Ne întindeam tabăra, mai jucam un Kems, mai ascultam un Radio Galaxi, mai săpam puţin, ne făceam un plan nou, beam ceaiul pe care-l căram cu noi, verificam împrejurimile, deliram. Într-o zi am găsit acolo şi nişte urme, deşi nu ştiu dacă nu cumva erau chiar urmele noastre de data trecută. I-am zis locului „La lopată“ şi aşa i-a rămas numele.

Într-o zi, când ne-am întors acasă, ai noştri se prinseseră de şmecherie. Ne aşteptau după ce verificaseră tot cartierul şi singurul lucru pe care nu-l făcuseră încă fusese să sune la Poliţie. Ne-au pus să mărturisim tot, dar n-am cedat. Nimic, nimic. Nu eram turnătoare. Din ziua aia, mersul „La lopată“ s-a făcut mai rar, din ce în ce mai rar, până când am uitat de comoara aia ascunsă acolo şi în general am uitat de acea vară în care am plecat în prima mea aventură.

Zilele trecute, însă, pe neaşteptate, creierul meu, care de ani buni făcea conexiuni şi lucra la această problemă când eu nu eram atentă, aşadar creierul meu a găsit rezolvarea misterului: groapa de „La lopată“ nu adăpostea o comoară, ci, mult mai simplu, era uşa de intrare spre un fel de portal. Un tunel enorm, care trecea pe sub puşcărie, pe sub cartierul Aluniş, ce să mai!, pe sub tot Severinul, apoi o cotea frumos pe sub drumul naţional, sute de kilometri. Era un tunel care ducea spre Bucureşti, intra prin vestul oraşul şi îl traversa prin centru, apoi o tot ţinea aşa, pe sub pământ, până în cartierul Pantelimon. Acolo se oprea, pe neaşteptate, sub un bloc oarecare.

Dacă ai fi dorit să faci extenuanta călătorie prin tunelul ciudat, înalt de vreo doi metri, ai fi avut nevoie de o lanternă, mâncare, apă şi multă răbdare. La final, ai fi dat de o trapă în tavan, ai fi împins-o şi ai fi ieşit într-un depozit plin de lăzi de bere ieftină. Te-ai fi scuturat de praf, ai fi tras aer în piept şi ochii neobişnuiţi cu lumina ar fi fost un pic dureroşi. Ai fi ieşit afară, în buza unui bloc, printre mese de plastic ocupate de pensionari şi te-ai fi uitat nelămurit în jur. Apoi ai fi citit pe silabe numele firmei: „Te-ra-sa fe-ri-ci-rii. Terasa fericirii“. Abia atunci ai fi înţeles totul.

CITIŢI ŞI:

Toamna la Terasa Fericirii

Adio, ţară!

N-o să te mint: o să murim

Zeităţi minuscule şi nemuritoare

Ţine minte viitorul

Teoria cafelei

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.