Toamna la Terasa Fericirii

„Terasa fericirii“ din Pantelimon s-a redeschis după trei săptămâni de pauză, timp în care oamenii din cartier au fost nevoiţi să revină la vechiul obicei: berea la pet, seminţele bulgăreşti, canapeaua din faţa televizorului.

Au fost trei săptămâni ciudate, în care biletul din spatele geamului a fost citit în repetate rânduri de diverşi clienţi, unii într-o doară, în trecere, iar alţii pentru a se asigura că nu s-a schimbat termenul. Şi, de fiecare dată, biletul spunea acelaşi lucru: „Concediu de odihnă 1 august-22 august. Deschis marţi, 23 august, ora 9. Poşta şi facturi furnizori: vă rugăm, băgaţi-le pe sub uşă. Le ridicăm zilnic. Relaţii la chioşcul de ziare. Mulţumim pentru înţelegere, administraţia“.

Ei, bine, „administraţia“ ştia clar că avea să frângă inimile a zeci de bărbaţi pantelimonieni, ca în fiecare vară, motiv pentru care a lăsat acest mesaj pe jumătate serios, pe jumătate înduioşător, pe de o parte explicându-le clar regulile jocului (aşa cum o face de fapt tanti Cristina în fiecare seară, când îi uşuie de pe terasă), pe de altă parte dându-le speranţă, reamintindu-le, zi de zi, cu nişte litere verzi (restul mesajului fiind scris cu roşu) că există speranţă, că există viaţă după vacanţa celor trei vânzătoare, că vara bolnavă din Pantelimon se va transforma în curând într-o toamnă veselă, numai bună de petrecut cu pletele (sau cheliile) în vânt pe „Terasa fericirii“.

Ce s-a întâmplat în cartier în tot acest timp? Ei, bine, spre exemplu, nea Lache (nume adevărat, din buletin, fără nicio simbolistică ascunsă, ba chiar se jură că părinţii au vrut să-i spună Tache, dar a greşit funcţionarul), deci nea Lache a stat şi s-a uitat la Jocurile Olimpice cu soţia. Nu doar că s-a uitat cu ea, ci şi că a fost nevoit să comenteze cu ea tot ce s-a întâmplat acolo, sau, mai exact, să fie martorul mut al comentariilor ei: „Cine e ăla?“, „Ce face cu aia?“, „Şi acum, ce, tre să stăm să ne uităm la teve la noapte?“, „Eu la noapte nu stau“, „Hai, mă, Lache, stinge televizorul, s-a făcut noapte“, „Uite şi la proastele alea, uite, uite la aia, uite ce proastă e, mai e şi urâtă. E urâtă rău!“, „Care sunt regulile“, „Ăia de ce fac aşa?“, „România ce culoare are?“, „Cu cine jucăm?“, „Halep când joacă?“, „Ce, Halep nu joacă?“, „Eu ţin cu Halep“.

Tot cu soţia a fost nevoit nea Lache să urmărească şi meciurile interesante din ultima perioadă („Ăştia sunt Steaua sau Dinamo?“, „Mai e mult?“, „Da, interesant meciul de aseară. De fapt cu cine am jucat?“), iar în ceea ce priveşte serialul Bahar din fiecare seară pe care a fost nevoit să-l urmărească, Lache aproape că s-a lăsat şi de băut cu ocazia asta. Într-o seară, de exemplu, aproape că nu a terminat petul de doi litri de bere. S-a trezit însă noaptea şi a verificat, i se aprinsese lui o luminiţă în cap că i-a mai rămas bere şi avusese dreptate.  

Dacă trăgea linie, fusese un sfârşit de vară relativ trist pentru nea Lache, cu multe vecine venite în vizită în dimineţi de sâmbătă, ascultase multe poveşti ciudate, văzuse multe bătături („Am încercat să o scot cu de toate, spune şi tu“), numărase telenovelă după telenovelă şi dormise în fiecare după-masă, doborât de plictiseală. Ba chiar într-o zi se apucase să citească şi o carte. Nea Lache a tras cât a putut de zilele astea, până la 22 august, iar în dimineaţa cu pricina a ieşit din bloc timid ca un şcolar, cu basca de soare într-o mână, cu punga de pâine în cealaltă, la 9.15, ca să nu bată la ochi că ar fi primul, cel mai doritor, cel mai nostalgic. S-a îndreptat spre „Terasa Fericirii“, a făcut stânga pe strada cutare, dreapta la colţ, apoi a rămas cu gura căscată: în locul faimoasei cârciumi nu îl aştepta nimic. Nici măcar o urmă a faptului că acolo ar fi fost o terasă şi că, prin absdurd, cineva ar fi dărâmat-o. Doar asfaltul murdar, un colţ de iarbă şi nimic. Nimic, nimic, nimic.

Nea Lache s-a speriat. S-a uitat de jur-împrejur şi a încercat să înţeleagă ce se întâmplă. A verificat zona încă o dată. S-a întors, s-a uitat bine la drumul pe care venise, a citit numele străzii, ba chiar s-a uitat şi la ceas, pierdea minute bune cu toată prostia asta. Cu toate acestea, nea Lache nu a găsit un răspuns. După vreo 30 de minute de învârtit, ba chiar şi de întrebat oamenii, nimeni nu a putut să îi explice ce se întâmplase, unde dispăruse terasa. Bărbatul s-a întors acasă trist, cu basca în mână, cu punga de pâine goală, şi şi-a continuat ziua alături de nevastă, în faţa televizorului, neînţelegând. Nici nu a îndrăznit să-i spună ce s-a întâmplat. A rămas micul lui secret.

Nea Lache avea să regăsească terasa abia a doua zi, pe 23 august, fără să poată mărturisi ce fusese cu el cu o zi în urmă, de ce nu apăruse la întâlnire. De fapt, nici până în ziua de azi, la o săptămână de la incident, nea Lache nu-şi poate explica motivul pentru care în ziua redeschiderii terasa a dispărut. Dar nici nu mai contează prea mult, pentru că acum o găseşte foarte uşor în fiecare dimineaţă şi, în fond, prezentul e tot ce contează. Nu?

CITIŢI ŞI:

Adio, ţară!

N-o să te mint: o să murim

Zeităţi minuscule şi nemuritoare

Ţine minte viitorul

Teoria cafelei

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.