Ţine minte viitorul

Vine la mine o bătrână, mă ia de mână şi mă trage după ea, suntem când o singură persoană, când două, mâna bătrânei miroase urât şi eu nici măcar nu merg, doar plutesc câţiva centimetri deasupra pământului, cu greutatea unui fulg.

Bătrâna zice: ia uite ce avem noi aici. Două mere, două pere. Eu îmi număr degetele, în locul lor am morcovi. Dintr-odată mă apucă teama: dacă i se face poftă de morcovi, o să rămân fără degete. Suntem deasupra oraşului acum, agăţate de vârful statuii ciumei, plutim ca două baloane şi ne ţinem respiraţia, bătrâna ştie totul despre mine, ştie că am la ceafă un buton, nu un ochi, ci un buton, dacă apeşi acolo poţi să faci ce vrei cu mine, pentru că de acolo vine dragostea. Dacă mă laşi să plec, o să fiu cuminte, zic eu. Dacă nu te potoleşti, o să-ţi desfac burta şi o să pun acolo un cocoş, zice bătrâna şi apoi şopteşte că oraşul ăsta-i al nostru, păpuşică, hai să-l cucerim.

În restaurantul de lângă statuie suntem oarecum invizibile, eu o văd pe ea şi ea pe mine, dar în rest nimeni nu ne simte, suntem două muşte pe un covor, suntem o respiraţie despre care nu ştii din ce piept vine. La o masă, un bărbat şi o femeie stau faţă în faţă, în tăcere. Bărbatul are două pachete învelite în pagini de ziar, le dezveleşte şi scoate la iveală două fructe ciudate, ca un fel de mango, dar de culoarea organelor interne. Bărbatul mângâie fructele. Femeia mângâie fructele. Se uită unul la altul ca şi cum o sabie se pregăteşte să reteze un cap. Amândoi zâmbesc.

Când vine seara, noi două zburătăcim deasupra coşurilor de pe case, intrăm în visele copiilor şi le spunem la ce materii o să-i asculte la şcoală, soţilor le spunem cine pe cine trădează, gustăm dulceaţa din cămară şi acrim laptele, ca în poveşti, numai că de-adevăratelea, eu şi bătrâna, când două persoane, când una.

Cucerim oraşul pe întuneric, în secret, când nimeni nu ştie, ducem o bătălie surdă, în noaptea asta trebuie să vizităm toate casele, să ne strecurăm în toate creierele, să împărţim tristeţe şi groază în toate paturile. Doar din când în când, foarte rar, atunci când ni se pare că merită, aruncăm şi câte un vis frumos, o insulă grecească, o femeie dezbrăcată, un castel de ciocolată.

Într-un sfârşit, după ultimul acoperiş, după ultimul coteţ, după ce am vizitat şi visul ultimului câine păduchios şi cu o singură ureche, o întreb pe bătrână: noi acum ne visăm una pe alta sau este adevărul ceea ce se întâmplă? Iar ea zice că în cel mai rău caz nimeni nu visează pe nimeni, ceea ce înseamnă că nu existăm sau că suntem cel mult o bulă de aer într-un borcan cu miere.

Iar în cel mai bun caz? În cel mai bun caz, spune bătrâna, când o să-ţi dau drumul de la mână o să te trezeşti şi nu o să mai ştii nimic, ceea ce nu-i tocmai bine, pentru că ăsta-i viitorul, plutitul ăsta pe deasupra tuturor. Ăsta-i viitorul: intratul în minţile oamenilor. Ăsta-i viitorul: bătrâneţea, singurătatea, visul. Nu trebuie să-l uiţi. 

CITIŢI ŞI:

„Sieranevada“: mortul suntem noi

Jurnal de TIFF: oameni, nu câini

Jurnal de TIFF: Un travestit salvează lumea

Jurnal de TIFF: Spectatorul şi violul

Jurnal de TIFF: Visează şi tu norii