Lockdown pentru un an catastrofal - II

Ce hram poartă degringolada democraţiilor lumii libere? Ce cauze profunde are? Cum s-a manifestat ea în lumea europeană şi anglo-saxonă?

2020 a fost anul intensificării fără precedent atât a divergenţelor transatlantice cât şi învrăjbirii interne, americane. Rezultatul alegerilor americane continuă să fie contestat de preşedintele în exerciţiu şi de zeci de milioane de americani de dreapta, care nu acuză doar clamata fraudă electorală, ci se tem şi de o derivă socialistă a Statelor Unite. 

De unde această angoasă? Cât e de justificată? Merită recapitulate, spre a-i lămuri aspecte decisive, opiniile articulate de Amos Oz într-un interviu acordat Madgdei Grădinaru în 2016, sub impactul plebiscitului câştigat de tabăra dorind Brexitul şi al victoriei lui Donald Trump în alegerile americane. 

Scriitorul israelian afirma atunci că, "fără ca asta să le fi fost intenţia, Hitler şi Stalin au făcut lumii un cadou paradoxal: au creat un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult de jumătate de secol mulţi oameni au fost ruşinaţi să fie numiţi rasişti sau să îşi manifeste deschis şovinismul”. Potrivit lui Oz, termenul de valabilitate al cadoului ar fi ”trecut şi vechi instincte reprimate” ar fi revenit ”în scena pe care lupta se dă nu între civilizaţiile lui Huntington, ci între fanatici şi toţi ceilalţi”. Oz mai deplângea ”absenţa liderilor politici cu viziune”, ca ”parte din tabloul unei crize a democraţiilor contemporane”. 

Amos Oz şi istoria Europei

E uimitor cât de uşor se poate înşela un gânditor înţelept ca regretatul Oz. Hitler şi Stalin n-au făcut lumii niciun cadou, fie el şi ”paradoxal”. Dimpotrivă, nenorocirea pe care au provocat-o globului şi civilizaţiei, fiecare în felul său şi amândoi împreună, se prelungeşte prin urmările şi reacţiile preponderent negative provocate de ea. Lecţia Holocaustului s-a învăţat, altfel spus, prost. Şocul hecatombelor de morţi ai celui de-al Doilea Război Mondial nu s-a împărţit tuturor, în mod egal şi benefic. Crimele naziste au afectat şi traumatizat în special vestul. Cele comuniste, preponderent estul. Niciuna din părţi nu s-a imunizat faţă cu virusul totalitar.

Apusul şi-a descoperit treptat, după război, carenţe şi deficienţe majore, de care se iluzionase a fi fost izbăvit prin iluminism. Nazismul, ivit în vest, i-a reconfirmat Occidentului propriul potenţial antisemit şi liberticid, devoalat iniţial de afacerea Dreyfuss, iar Shoa i-a scos la iveală tectonica ruptură internă, o falie generând moartea civilizaţiei. De la un moment dat şi până la finele secolului XX, conştiinţa pericolului totalitar a modelat, alături de Războiul Rece, viaţa politică a lumii libere. Dar, după 1990, ameninţarea comunistă, rămasă rană vie şi angoasantă în est, a părut în vest să se fi evaporat odată cu prăbuşirea imperiului sovietic. 

A luat deci amploare, în interiorul elitei apusene, iluzia, potrivit căreia replica adecvată la pericolul extremei drepte n-ar fi democraţia, ci un progresism descătuşat. Cu mentalitatea sa occidentală, scriitorul israelian n-a realizat profunzimea clivajului est-vest în materie de memorie, ori faptul că şocul hitlerist, determinant într-un vest care, ca Sartre, sau ca adulatorii lui Nicolae Ceauşescu, s-au aranjat cu varii forme de stalinism, nu s-a reverberat la fel şi durabil şi în răsărit. În timp ce în vest o parte din elite a extras din trauma fascistă o morală socialistă şi neomarxistă, deconstructivist-relativistă şi apoi globalistă, în est, reacţia la infecţia stalinistă a întărit şi exacerbat etosul naţional şi religios, cu tot cu fanatismele lui.       

Secesiunea britanică şi antecedentele ideologice ale scindării europene

Orientarea tot mai pronunţată spre stânga a democraţiilor apusene a debutat în anii 60, s-a accelerat după 1968 şi a prins definitiv contur în anii 90. Mai nou, se pregăteşte să cucerească Apusul, de vreme ce, potrivit fostei ambasadoare americane la ONU, Nikki Haley, ”2020 a fost anul în care socialismul a devenit mainstream. Periculoasa ideologie care a eşuat peste tot unde a fost încercată şi a ruinat nenumărate vieţi e pe cale să devină politica de avarie a Partidului Democrat american...ameninţând viitorul oricărui american”. 

Avertismentul ei e la fel de valabil pentru europeni. Poate chiar în mai mare măsură decât pentru americani. Fiindcă UE, care, grevată de birocraţie, a pierdut cursa pentru rapiditatea vaccinării anti-Covid în favoarea Regatului Unit, a SUA şi a israelienilor, îşi va începe de la 1 ianuarie existenţa fără britanici. 

Comunitatea pierde ”din vina Angelei Merkel şi spre paguba Germaniei”, nu doar un contribuabil net ”care vărsa anual miliarde de euro în visteria Uniunii, cu şase mai mult decât primea”, după cum reliefează, în publicaţia Cicero, un politolog german. Potrivit lui Wolfgang Bok, care subliniază că Germania va fi silită să suplinească parte din fondurile care vor lipsi după divorţul de Regatul Unit, Brexitul n-ar fi avut, poate, loc dacă Berlinul n-ar fi frânat reformele iniţiate de Londra sub David Cameron şi dacă britanicii nu s-ar fi temut rău de un val migraţionist, precum cel abătut în 2015 asupra Republicii Federale.    

Redevenind insulă, spre a-şi controla propria justiţie şi legislaţie, bastionul britanic al capitalismului lasă Comunitatea fără un pilon informaţional şi militar de bază şi 

îi slăbeşte şi aderenţa la economia de piaţă. Se anemiază, simultan, capacitatea reformării unui sistem european sclerozat, din ce în ce mai socialist şi mai dezechilibrat, în care statele din sud şi poate şi lumea a treia riscă să se transforme în veşnici pensionari ai UE, trăind din căinţa pentru era colonială, remuşcări capitaliste şi veniturile agonisite de puţinii ”frugali” din nord.

Publicistul german Johannes Eisleben subsuma premisa culturală a acestui trend marxismului ”occidental”, cu cele ”două variante ale sale”, cea iluminist-idealistă (a şcolii de la Frankfurt, reprezentată de Horkheimer, Adorno şi John Rawls) şi cea heideggerian-deconstructivistă, (şcoala unor Foucault, Derrida, Lyotard, Rorty, Paul Man şi Judith Butler). 

Ambele delegitimează societatea liberală şi capitalismul şi ”demontează stima de sine occidentală” generate de realizările civilizaţiei, substituindu-i o naraţiune a împilării şi exploatării interne şi coloniale. Ideologii ambelor variante, scrie Eisleben, au intrat în anii 80 într-o ”simbioză cu liberalismul global”, preluând o parte din ideile lui.  

Progresul acestor idei şi intoleranţa lor au agravat şi prelungit crizele care zguduie lumea liberă de la începutul mileniului, amplificate prin acumulări gigantice de datorii, imigraţie prea puţin controlată, demersuri colectiviste, bătălii (perdante pentru toate taberele angrenate în ele) cu valorile suveraniste, conservatoare, tradiţionale, naţionale şi religioase. Şi ne vor costa şi în viitor. 

Fapte bune şi mai puţin bune în Germania, Franţa şi UE 

Cum au costat în trecut, când inadecvarea elitelor politice şi culturale la crize şi, în genere, la realităţi care nu se conformează dictatelor ideologice, inclusiv progresiste, au sfârşit prin a scinda Europa, împărţind continentul între Germania şi Franţa pe de o parte, Marea Britanie şi ţările central şi esteuropene în frunte cu Polonia şi Ungaria, pe de alta. În acest proces, exagerările fiecărei tabere e utilizată de cealaltă spre a-şi justifica propriile nefăcute. 

Ceea ce nu înseamnă că preşedintele Franţei, cancelarul Austriei şi executivul Merkel n-ar avea şi fapte bune la activ. Primii doi şi-au intensificat notabil lupta împotriva terorismului islamist. 

Iar Germania s-a descurcat net mai bine, în prima fază a pandemiei, decât alte state europene. La cârma Consiliului European, Angela Merkel a contribuit cu pragmatismul ei decisiv la rezolvarea  provizorie, către finele anului, a litigiilor principiale dintre taberele europene. Semnarea acordului comercial post/Brexit cu Londra de către şefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen şi preşedintele Consiliului European, Charles Michel, i se datorează Angelei Merkel. 

La fel şi îngroparea vremelnică a securii războiului cu Budapesta şi Varşovia. Dar contrele mutuale nu vor avea cum să nu reizbucnească în lunile şi anii care vin, aşa cum în Germania şi Franţa nu vor întârzia să se acutizeze conflictele privind democraţia. Unul dintre ele a înfierbântat rău Germania, în februarie. 

Spre a se delimita de dreapta populistă, Merkel, aflată atunci în Africa de Sud, a cerut şi obţinut ex cathedra, cu un soi de declaraţie-bulă papală, anularea unui scrutin  democratic, ce-l propulsase în funcţia de premier al Turingiei cu voturile CDU şi ale AFD, pe liberalul Thomas Kemmerich. Ordinul ei, implicând pretenţia infailibilităţii, avea să-l forţeze să-şi dea demisia. 

Or, AFD, o creaţie involuntară şi regretabilă a orientării spre alianţe cu o stângă tot mai dură a guvernelor Merkel, s-a dovedit un fenomen politic durabil, în Germania. Doar politici ferm conservatoare şi economic liberale ale creştin-democraţilor ar fi putut împiedica apariţia lui. Şi doar colaborarea cu aripa lui moderată, dacă se va impune în partid, pare să poată lua pe viitor vântul din pupa extremei drepte. 

Dar anul pandemiei a sporit nebunia pretutindeni, îngustând rău un culoar politic de centru oricum prea strâmt. Inaugurat de un psihotic, care s-a sinucis în februarie după ce-şi omorâse mama şi împuşcase zece oameni din familii de migranţi, 2020 s-a dovedit, potrivit ziarului Tagesspiegel, anul extremiştilor şi al ”radicalizărilor, inflamate de criza corona”. În plus, statul islamic ”îşi edifică structuri în Europa”, iar extrema neomarxistă imită terorismul de stânga al Facţiunii Armata Roşie. Conform serviciilor secrete germane, a luat amploare pericolul terorismului comis de lupi singuratici, în special de extremă dreapta şi islamişti, dar majoritatea celor circa 300 de delicte penale cu substrat politic comise în contextul pandemiei în Germania între martie şi noiembrie 2020 se atribuie extremei stângi. 

La rândul ei, Franţa, măcinată serios, ca şi Italia şi Spania, de pandemie, precum şi, într-un mod mai grav decât restul Europei, de terorism islamist, avea să se vadă zguduită până în temelii nu doar de atentate barbare, la Nisa şi aiurea, ci şi de decizia lui Emmanuel Macron de a întări lupta antiteroristă a poliţiei prin norme noi, nedemocratice. Între ele a inflamat în mod special proiectul interdicţiei filmării şi publicării abuzurilor jandarmeriei.

Spectrul cenzurii

În statele vest-europene au continuat totodată, ca şi peste ocean, eforturile forţelor politice de stânga şi ale giganţilor tehnologici, de a impune newspeakul politic corect şi îngustarea notabilă a plajei opiniilor considerate acceptabile şi necenzurabile. 

Vizate sunt informaţiile inoportune politic, precum erorile guvernamentale comise în pandemie ori nefăcutele fiului candidatului preferat la preşedinţia SUA. Iar criticile la adresa socialismului de caviar, a conformismului unei prese pe de o parte militante, pe de alta docile puterii, a cenzurii operate direct sau indirect de reţele de socializare şi televiziuni, a rasismului inerent unor politici identitare, doar aparent antirasiste, sunt tot mai frecvent suprimat şi cotate ca ”lipsă de solidaritate”.  

Întrucât reprezintă o presupusă ”trădare a progresului” şi frizează, ca în epoca de tristă faimă a totalitarismului comunist, ”ratarea istoriei” şi ”violarea legilor ei”, par a se ”justifica” cenzurarea, marginalizarea şi izolarea lor şi amuţirea vocilor tot mai răzleţe care mai au curajul să exprime atari critici, sfidând postmoderna ”cultură a anulării” disidenţelor. 

Or, fără judecată critică şi libertate de exprimare şi de opinie, fără  instituţii credibile, încredere în elite şi partide, ori în alegeri corecte, cu rezultate necontroversate, precum cele de peste ocean, democraţia moare. ”Vechile instincte reprimate” n-au revenit”, deci, ”în scena pe care lupta se dă între fanatici şi toţi ceilalţi”, cum afirma Oz. N-au părăsit-o vreodată.

Petre Iancu - Deutsche Welle