Kitsch-ul funerar

Cultivarea unei intense relații cu lumea de dincolo și afirmarea tenace a triumfului vieții s-au reflectat mereu în estetica funerară. Ilustrare elocventă și sursă a unei arte de o frumusețe inefabilă, stelele funerare grecești i-au adus alături pe cei plecați și pe cei rămași, într-o legătură definită de noblețe și demnitate. Mormintele medievale prevăzute cu arme, unelte, monede sau obiecte cu funcții apotropaice reprezintă, de asemenea, o încercare de a se convinge de continuitatea vieții în primul rând în fibra sa materială.

Foto Arhivă personală

Copleșit de kitsch, secolul nostru întreține un spectacol respingător, în numeroase registre și în jurul multor coordonate ale vieții. În ultimul timp, gheara acestei estetici bolnave a cuprins și cimitirul, spațiu în mod tradițional definit de austeritate și discreție. În unele cimitire, înfățișarea pietrelor funerare și a monumentelor și prezența unor obiecte cel puțin nepotrivite compun o etalare de dizamornie demnă de antologia prostului gust. Fenomenul se extinde de la cimitire celebre, precum Montmartre – unde monumentul dedicat Dalidei îl cutremură pe privitorul neadaptat la grotesc –,  la cimitire anonime. În România, kitsch-ul funerar cunoaște gloria. O vizită în anumite cimitire dobândește accente suprarealiste și poate alunga tristețea asociată locului, dezvăluind o galerie în fața căreia adjectivul ostentativ se retrage, rușinat.

Devenită un loc comun, folosirea ferestrelor și a ușilor cu termopan pentru cavouri se vede acum însoțită de adăugarea amorașilor, a personajelor (posibil) mitologice, a îngerilor deloc celești, a alegoriilor cu alură de personaje parodice, a ornamentelor pseudobaroce și a altor forme de exprimare a ridicolului candid. Asaltul urâtului este necruțător. Rareori, privirea agresată află consolare în fața eleganței unui cavou de început de secol și a unei pietre funerare simple cărora proximitatea cu aberația plastică nu a reușit să le alunge frumusețea.

Dacă stelele funerare antice surprindeau în chip armonios gesturi din timpul vieții sau redau, discret, imaginea unor obiecte folosite în mod obișnuit, azi, fotografiile (multe dintre ele supradimensionate până la paroxism) îl înfățișează pe dispărut ducând ceașca de cafea la gură sau stând, mândru, în fața automobilului personal. Un mic cavou din sticlă oferă o mise en abyme a kitsch-ului: o fotografie a defunctului în fața uneia dintre fântânile din Piața Unirii. Năucit, privitorul nu știe pe care dintre elementele hidoase ale acestui ansamblu să îl contemple mai întâi. Pe crucea unui mormânt, o tânără se afirmă printr-un decolteu abisal, redat publicului într-o fotografie înrămată. De altfel, atât în fotografiile individuale, cât și în cele de grup atrage atenția deplina indiferență față de vestimentație. Unele dintre cele care surprind tinere pozând senzual sunt demne de filele Instagram-ului. Reluând, fără a ști, tema și mesajul milenarelor stele funerare, dar atât de departe de arta lor autentică, imaginile nu produc decât un spectacol guvernat de stridență agresivă și de confuzie estetică.

În ultimii ani, se remarcă o preferință pentru fotografiile care acoperă în întregime unul dintre pereții cavoului. Într-un cimitir din provincie, consternarea precedă zâmbetul – pe un cavou se arată însuși Napoleon, într-o copie nefericită a celebrei picturi Napoleon traversând Alpii, semnate de Jacques-Louis David. Astfel de aspirații imperiale ar putea, eventual, să îi stimuleze pe alți iubitori ai monumentelor funerare nepotrivite să comande executarea unui gisant. Perspectiva nu trebuie să surprindă, având în vedere creșterea numărului de statui în mărime (cvasi)naturală ce însoțesc criptele sau cavourile. În același context trebuie menționată moda relativ recentă a folosirii marmurei Versace pentru realizarea criptelor. Mintea nu poate cuprinde magnitudinea dorinței unora de a epata, dar poate găsi o sursă de amuzament chiar și în cel mai sumbru loc.

Delicii suplimentare oferă epitafurile redactate agramat. Un epitaf aflat pe o criptă se încheie astfel: „Al nostru soț și tată/Care nu te vom uita niciodată”. Iată un text ce însoțește o fotografie de grup: „Cerul va vrut prea repede și ați lăsat o durere imensă familiei”. Pe cortul ce ține loc pereților unui cavou se poate citi mesajul: „Cât vom trăii, te vom iubi regina noastră!” (Surprinde inconsecvența – al doilea verb este redactat corect.) Merită menționat, de asemenea, un catren al cărui fior liric se vede irigat tot de agramatism: „Ce dragă mi-a fost viața/Și am vrut ca să trăiesc/Dar moartea nemiloasă/Pe mine m-a ales”. Acest tip contemporan de epitafuri relevă același infantilism estetic care alimentează întreaga mizanscenă. A tânji după rafinamentul artei funerare antice este, desigur, absurd însă reflecția asupra contrastului dintre cele două forme de pomenire pare inevitabilă.

O ilustrare suprarealistă a dorinței de a exprima triumful vieții o reprezintă un cavou din sticlă ce reunește o amețitoare galerie de obiecte. Pe lângă clasicele fotografii de nuntă, în fața cărora nici cele mai mari dioptrii nu rămân neputincioase, se află dispuse un șezlong cu o pătură, un felinar, un ceas ce aspiră a fi neoclasic, un preș multicolor, un prosop de baie, precum și diverse accesorii greu definibile. Pe două blaturi se întinde un minibar conținând atât sticle cu băuturi răcoritoare, cât și sticle cu băuturi alcoolice. În fața lui se observă câteva fructe (posibil din ceară) așezate într-un mic coș de plastic. Imaginea formează un melanj între un interior de rulotă și o sufragerie sufocată de obiecte sau poate evoca nuvela lui Bohumil Hrabal care înfățișează un teren viran de lângă un mic teatru, pe care se află, într-o dezordine imposibilă, numeroase piese din recuzita generală a instituției. De altfel, multe astfel de obiecte așezate pe cripte sau în cavouri, după reguli greu de intuit, au un aer butaforic trist care, în mod paradoxal, le încununează de ridicol.  

Când și când, pe câte o alee se înalță câte un hibrid reflectând nu doar prostul gust, ci și lipsa oricărei îndrumări din partea unui arhitect. Este cavoul care, conservând structura părții superioare a construcției datând de la începutul secolului sau din epoca interbelică, se vede mutilat prin modificarea și zugrăvirea pereților (în special în alte culori sau nuanțe) și adăugarea de stâlpi, motive și decorațiuni, într-un amplu și ireversibil proces de transformare. Noul ansamblu suferă sub povara acestei grefe. Nu este deloc exclus ca noua preferință să atingă un succes care să o transforme în fenomen. Pare greu de stabilit ce apariție este mai rebarbativă – cavoul în care kitsch-ul a parazitat arta autentică sau construcția sub formă de gheretă sau cort –, după cum greu este de intuit ce alte anomalii se vor dezvolta în timp, în acest domeniu.

De la desenele naive redând scene biblice și fotografiile gravate manual pe granit, la îngerii voluptuoși și la obiectele masive precum pianul din marmură așezat în cavou întru onorarea memoriei câte unui artist, adeziunea la grotesc învinge categoric. Etimologic, substantivul „cimitir” provine din latinescul coemeterium (<gr. koimeterion „dormitor”). Fără a uita că metabolismul durerii este infinit de nuanțat, iar suferința în fața pierderii definitive poate zdruncina rațiunea, este firesc a ne întreba, cu amărăciune, de ce ultimul loc de odihnă nu merită a reveni la discreția care l-a definit până recent și de ce maturitatea estetică a devenit o fantomă cuprinsă doar în evocare.