În taina bolților

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru iubitorul artei antice, o descindere în Königsplatz din München poartă promisiunea unei revelații. Somptuoasa piață proiectată sub forma unui forum antic este rodul pasiunii regelui Ludwig I pentru splendoarea artei grecești și al aspirației sale de a transforma orașul într-o Atenă germană. În perimetrul în care Propileele veghează clădirea Colecțiilor de antichități ale statului și pe cea a Gliptotecii, această răpire a Greciei își află un fericit loc de adopție.

image

Inaugurat în 1830, cel din urmă edificiu este renumit în întreaga lume pentru vasta colecție de sculpturi grecești și romane, datând din perioada cuprinsă între 650 î.Hr. și 550 d.Hr. În spatele fațadei concepute în stilul ionic, se întinde un univers ale cărui coordonate redau cel mai familiar chip – iubirea, prietenia, războiul, autoritatea, gloria lumească, moartea, substanța miturilor, precum și legătura indisolubilă cu divinitatea. Dispuse în anfiladă, numeroasele săli ale căror tavane boltite evocă forma termelor romane invită privitorul să rătăcească prin arterele lumii antice. Respirația marmurei învăluie acest spațiu definit de eleganță, în care superbia împăraților și a militarilor coabitează impasibil cu modestia anonimilor și melancolica tandrețe a stelelor funerare.

Unul dintre exponatele cele mai cunoscute ale muzeului este seria de statui aparținând frontonului Templului zeiței Afaia din Aegina (c. 500/490–490/480 î. Hr.). Expusă după intervenția sculptorului danez Bertel Thorvaldsen care, începând cu anul 1815, a reconstituit câteva dintre statuile dispărute, această galerie de personaje aduce în fața privirii încleștarea dintre ahei și troieni, într-o scenă intensă deasupra căreia se înalță, imperativ, zeița Atena.

Un alt obiect renumit achiziționat de muzeu este Faunul Barberini. Descoperită în apropierea Castelului Sant'Angelo de la Roma, în 1625, această piesă este fie o sculptură elenistică, fie o copie romană, fie o sculptură romană. Așezată în centrul uneia dintre primele săli, ea guvernează spațiul prin forța misterului pe care îl întrețin lascivitatea și infinita torpoare ale faunului a cărui înfățișare este produsul mai multor restaurări.

Dincolo de operele celebre, muzeul este casa unor busturi, statui și grupuri statuare cărora anonimatul nu le-a alungat atracția. De altfel, lipsa faimei este cu atât mai propice contemplării. Vizitatorul pasionat de operele ivite din atelierele Antichității poate, astfel, regăsi deliciul proximității cu marmura, eternă matrice a vieții formelor desăvârșite. Dintre aceste lucrări se remarcă un grup statuar care înfățișează un silen purtându-l în brațe pe Dionysos. Grupul este o copie romană a unei opere semnate de Lisip și datând din anul 310 î.Hr. Asprimea trăsăturilor bătrânului satir se stinge, învinsă de forța iubirii ce invadează siluetele personajelor și le cufundă în cea mai pură umanitate. Încărcate de afecțiune, cele două priviri se întâlnesc, refugiindu-se într-un univers sub pecetea căruia doar tăcerea poartă glasul trupului.

Numele Silenus a fost, treptat, atribuit tatălui adoptiv al lui Dionysos. În creația aflată la gliptoteca müncheneză, celebrul sculptor grec nu redă o simplă imagine a acestui rol tradițional. El surprinde iubirea autentică, duioșia, grija, precum și fragilitatea copilăriei, într-o îmbrățișare ce alungă răceala muzeală și înlătură convenția mitului. Pe plan estetic, atrag atenția gracilitatea și armonia trupurilor. În volumul Cum și-au creat grecii arta, arheologul polonez Kazimierz Michałowski scria că figurile lui Lisip au fost „[...] cu mult mai suple în comparație cu masivitatea atleților lui Policlet.”[1] El sublinia existența unui nou canon introdus de Lisip, ce avea să devină „un model de proporție a figurii umane”[2] pentru sculptura elenistică. În fața celor două siluete croite din materia perfecțiunii, observațiile lui Michałowski răsună mai mult decât convingător.

[1] Kazimierz Michałowski, Cum și-au creat grecii arta, ed. Meridiane, 1975, p. 185.

[2] Ibid.

image

Elocventă cronică a legăturii dintre cei rămași și cei plecați, sala dedicată stelelor funerare coboară în mijlocul murmurului vizitatorilor seninătatea comemorării. Niciodată macabră, lumea lui Hades se vede evocată cu delicatețe, descrisă de firele indestructibile ale speranței. Defunctul este înfățișat în picioare sau așezat, uneori ținând o armă sau purtând însemne ale autorității. Uneori este însoțit de un personaj secundar, în care caz apare, în general, așezat. În secolul al V-lea î.Hr., adăugarea acestuia are menirea de a potența prezența oricum copleșitoare a celui dispărut, iar în cele din urmă, odată cu apariția grupurilor de familie, soți, soții, frați, copii și părinți devin personaje esențiale ce compun imaginile marcate de demnitate și de o infinită gingășie.

Pe una dintre stelele funerare expuse, datând din jurul anului 310 î.Hr., o fetiță ține în mâna dreaptă o păpușă, iar în cealaltă o mică pasăre. În fața sa se află o gâscă. În arta funerară greacă antică, reprezentarea copiilor alături de animalele sau păsările domestice care le-au fost parteneri de joacă era comună. Însă privitorului contemporan candoarea copilului îi trezește compasiunea și îi stimulează curiozitatea, cu atât mai mult cu cât toate celelalte stele funerare din sală redau imaginea unor adulți. Prezența păpușii și a gâștei întregește armonia estetică, subliniind, totodată, latura domestică a scenei. Prin însăși natura sa, realitatea banală transmite calmul unei activități familiare. Îmbrăcată în micul peplos, fetița trăiește iar și aduce în fața spectatorului gesturile jocului și ale bucuriei inocente.

image

Această sfidare a morții reflectată de refuzul tranșant al despărțirii se desfășoară, de asemenea, pe un lekytos, vas deseori descoperit în mormintele grecești. Potrivit descrierii, servitoarea Xeno i-l arată Archippei, o tânără moartă, pe pruncul său. Prezentarea copilului nou-născut mamei decedate este un motiv recurent pe stelele funerare ale Atenei clasice, cu atât mai mult cu cât moartea femeii era, frecvent, produsul travaliului. Pe vasul lekytos datat din jurul anului 390 î.Hr. și descoperit în Attica, apropierea dintre dimensiunea noastră și teritoriul thanatic are loc în mijlocul scenei guvernate de emoție și de grijă maternă. Xeno împărtășește celei plecate indicibila fericire care nu i s-a revelat în timpul vieții. Între cele două femei, comuniunea care învinge moartea își dezvăluie forța, iar dacă pentru o clipă privitorul uită care dintre ele reprezintă imaginea mamei este pentru că, dincolo de regulile artei funerare care pretind ca decedatul sa fie personajul așezat, transferul autorității materne imprimă gesturilor o binevenită confuzie.

image

În renumita sa carte Istoria artei, Élie Faure oferă o desăvârșită definiție a stelei funerare: „Grecia iubește viața și îndeletnicirile ei pînă și pe piatra sa de mormânt. Oamenii își spun aici rămas bun cu gesturi simple, cu fețele ușor triste și perfect calme, ca și cum ar urma să se revadă. Prietenul strânge mîna prietenului, mama își așază degetele pe capul copilului, servitoarea îi înfățișează stăpînei caseta plină cu bijuterii. Animalele familiare vin să asiste la plecare. Gloria vieții pămîntești intră în umbra subterană.”[1]

Forța vitală palpită, într-adevăr, în această sublimă artă ce și-a trimis creațiile în cele mai renumite muzee ale lumii. Alături de ea, în sălile gliptotecii de la München, chipurile și trupurile, gesturile și pozele, măreția și noblețea recreează un cosmos în cel mai pur sens etimologic („cosmos” <gr. κόσμος „ordine”). În inima Atenei germane, umanitatea își arată fizionomia, îndemnând la cercetare și reflecție...

_______________________________

Note bibliografice:

https://www.smb.museum/en/exhibitions/detail/the-struggle-for-troy/

https://museum.classics.cam.ac.uk/collections/casts/barberini-faun

https://worldhistoryedu.com/glyptothek-in-munich-history-and-major-facts/

https://www.penn.museum/sites/journal/723/

Kazimierz Michałowski, Cum și-au creat grecii arta, ed. Meridiane, 1975.

Élie Faure, Istoria artei Arta antică, ed. Meridiane, 1970.

[1] Élie Faure, Istoria artei – Arta antică, ed. Meridiane, 1970, p. 323.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite