O masă de scris
0Într-o antologie despre locuințele scriitorilor celebri reflecțiile lui Balzac s-ar așeza cu tandrețea unui gest de copil. „Iată de ce am atât de multă nevoie de o casă liniștită, între curte și grădină, decorată cu bun gust, căci este cuibul, cochilia, învelișul sigur al vieții mele” (trad. m.) Omul care a schimbat mai multe locuințe pariziene a locuit, între 1840 și 1847, în Passy, în acea epocă un sat din apropierea orașului, închiriind un apartament aflat într-un imobil de pe rue Raynouard, nr. 47. În apartamentul format din cinci camere, două mici birouri și o bucătărie, el a scris câteva romane, printre care Iluzii pierdute, Verișoara Bette și Pescuitorii în apă tulbure și a corectat un număr însemnat de alte opere.
Devenit cartier în arondismentul 16, azi, Passy găzduiește câteva atracții culturale, dintre care se remarcă muzeul amenajat pe locul fostului imobil. În prima încăpere, vizitatorilor li se înfățișează, expusă pe pereți, o vastă colecție de texte semnate de personalități franceze și străine deopotrivă, redând atât portretul fizic, cât și personalitatea lui Balzac. Precum filele unui tratat ce relevă trăsăturile unei ființe aparte, unele pasaje descriu apariția impresionantă a scriitorului, surprinzându-i fizionomia cu acuratețea portretistului. Una dintre descrieri îi aparține lui Théophile Gautier: „Cât despre ochi, nu au existat niciodată vreunii la fel. Aveau o viață, o lumină, un magnetism de neimaginat […] erau ochi care făceau să coboare privirea vulturilor, care puteau citi străpungând zidurile și piepturile, puteau fulgera o sălbăticiune turbată, ochi de suveran, de clarvăzător, de dresor.” (trad. m.) Alte texte redau, necruțător, trăsăturile grosolane ale lui Balzac. „Un omuleț gras și lat, o figură de slujitor, aer de cizmar, forță de dogar, alură de negustor de galanterie, înfățișare de birtaș, iată cum arăta” (trad. m.), scria diplomatul rus Victor Balabin, în biroul căruia scriitorul intrase pentru a solicita emiterea unei vize. Fragmentele de text ce acoperă pereții sunt însoțite de diverse portrete ale sale, dintre care o copie a cunoscutului dagherotip realizat de Louis-Auguste Bisson, în 1842 și un studiu al capului, realizat de Rodin, probabil în 1897. Prima ediție a Comediei umane, ediția Furne (1842 – 1848, 1853 – 1855), poate fi, de asemenea, văzută.
Bastonul cu măciulie din aur cu turcoaze pe care Balzac îl comandase orfevrului parizian Le Cointe, în august 1834 (și pe care, opt luni mai târziu, încă îl achita) este expresia dorinței de a epata în societate, cu precădere la operă și la teatru. Ostentația lui avea să provoace uimire și speculații. Una dintre reacțiile care au pătruns în literatură este apariția, în 1836, a romanului La Canne de Monsieur de Balzac („Bastonul domnului de Balzac”), semnat de scriitoarea franceză Delphine de Girardin (1804 – 1855). Iată un fragment: „Ce motiv avea dl. de Balzac să folosească această bâtă? De ce o purta mereu? Din eleganță, din cauza unei infirmități, din manie, de nevoie? [...] nu știu ca dl. de Balzac să fie nici șchiop, nici bolnav [...] Acest lucru nu este deloc ceva natural; ascunde un mare, frumos și de neconceput mister. Un om de spirit nu alege să treacă în mod gratuit drept ridicol.” (trad. m.).
Din universul obiectelor ce evocă preferințe și tabieturi se desprinde o cafetieră din porțelan de Limoges, purtând monograma HB, deasupra căreia se află o coroană reprezentând blazonul familiei aristocrate Balzac d'Entragues, fără nicio legătură cu autorul. Recipientul care păstra licoarea frecvent asociată cu imaginea lui Balzac i-a fost dăruit de o amică, în 1832. Un ceas din aur pe care autorul l-a comandat unui ceasornicar elevețian, în 1846, este, de asemenea, expus alături de un inel cu sigiliu, nedatat. În mai multe încăperi pot fi văzute stampe semnate de celălalt remarcabil explorator al sufletului uman, pictorul și caricaturistul Honoré Daumier (1808 – 1879), precum și de graficianul și litograful Paul Gavarni (1804 – 1866), prieten intim al fraților Goncourt.
Dacă descrierea înfățișării lui Balzac, în viziunea diplomatului rus, atinge grotescul și dă naștere unei imagini rebarbative, un mulaj insolit pare să îmblânzească realitatea. Potrivit explicațiilor muzeului, boala care îl ucisese pe scriitor nu a permis să i se ia amprenta chipului, astfel încât pentru realizarea mulajului în bronz a fost aleasă mâna dreaptă. Expus alături de câteva portrete, el redă o mână ale cărei degete scurte și relativ groase nu o lipsesc de un ce mai degrabă fermecător.
Prezența Ewelinei Hańska, celebra contesă poloneză care avea să îi devină soție lui Balzac, după o lungă relație clandestină, atinge toate încăperile. De la lănțișorul pe care îl purtase ca tânără necăsătorită, la pasajele din scrisorile pe care el i le adresase sau mărturisirile în care o menționase, la portretul realizat de pictorul Jean Gigoux (1806 – 1894), despre care s-a speculat că i-ar fi fost amant pe parcursul scurtului mariaj cu Balzac, silueta ei învăluie mica lume eteroclită de pe rue Raynouard. Obiectul adorației scriitorului, cu care a cultivat o fecundă relație epistolară, madame Hańska a acceptat căsătoria după 9 ani de văduvie. Pentru a-i asigura luxul demn de o contesă, la sfârșitul lui 1846, cu epuizante sacrificii, el a cumpărat și transformat un imobil de pe rue Fortunée (actuala rue Balzac), ocupându-se de amenajare până la cele mai mici detalii, după cum o demonstrează scrisorile către sora și mama sa. Este, de altfel, delicioasă lectura acestor scrisori în care Honoré le solicită celor două să îngrijească jardinierele și să coasă dantela perdelelor alcovului. Somptuoasa casă de pe rue Fortunée, demolată către sfârșitul secolului al XIX-lea, trăiește, azi, într-o pictură semnată de Victor Dargaud și expusă într-una dintre săli.
Îndrăgostit de Ewelina Hańska, Balzac nu a ezitat niciodată să caute și compania a numeroase alte femei. I-a ocultat geloasei poloneze aceste legături, realitate pe care curatorii au ales să o reflecte de manieră naiv-fermecătoare – în ultima încăpere (fosta bucătărie), vizitatorul este invitat să deschidă un vechi dulap masiv în interiorul căruia sunt afișate portrete ale câtorva dintre aceste femei.
O serie de gravuri pe lemn înfățișând câteva dintre cele aproximativ 2500 de personaje ale Comediei umane, portretele fiind preluate din ediția Conard (1912 – 1940), este expusă într-o sală dedicată în întregime operei balzaciene. Alături de diverse ediții ale unora dintre romane, ele împart vitrina cu un spectaculos arbore genealogic al unora dintre personajele ce populează ciclul romanesc. Numele și descrierea menționate în gravuri recreează imaginea unor personaje proverbiale desprinse din carnea realității, iar nu din aburul ficțiunii.
Viața obiectelor ce umplu locuința își dezvăluie pulsul în fața privirilor curioase. Dincolo de bijuterii ostentative, de articole utile și de armonia picturilor și a stampelor, își face apariția un personaj ce trezește în vizitator undele reveriei. Este mica masă de scris expusă într-unul dintre birouri. Odată reprimată tentația de a atinge lemnul de acaju, vizitatorului îi rămâne doar să contemple suprafața tocită care a văzut geneza Comediei umane în integralitate. „Această măsuță va aparține dragei mele, Evei mele, soției mele. O am de zece ani. Mi-a văzut toate mizeriile, mi-a șters toate lacrimile, mi-a aflat toate proiectele, mi-a ascultat toate gândurile, brațul meu aproape a tocit-o tot plimbându-se pe ea când scriu.” În 1847, redactându-și testamentul, el îi lăsa Ewelinei Hańska și „scaunul tapițat pe care am stat întotdeauna.”
În rarele momente în care biroul se golește de vizitatori, solitudinea, vegheată de un bust purtând inscripția Prietenului său, de Balzac, P. J. David d'Angers 1844 și de mica bibliotecă recuperată din casa de pe rue Fortunée, propune cele mai nebunești jocuri ale minții. Aidoma unor arcane perceptibile, siluetele personajelor par să se întrupeze din inima mobilei austere, dănțuind pradă capriciilor imaginației. Privită din cadrul ușii, masa de scris devenită martor al unui talent excepțional copleșește și supune, tulbură și naște uimiri. Înălțat către ființa veacului nostru, spiritul său pare să caute forța unui alt „posedat al condeiului”.
Unul dintre textele expuse în prima sală surprinde în mod desăvârșit personalitatea lui Honoré de Balzac. Sunt cuvintele lui Aldous Huxley: „Avea o prodigioasă cunoaștere intuitivă a omului ca animal social, a omului în relațiile sale lumești cu alți oameni. Dar despre om în singurătate, despre om în relațiile sale cu universul și cu acele misterioase profunzimi dinlăuntrul său – într-un cuvânt, despre om ca animal mistic – știa, personal și la prima mână, foarte puțin.” (trad. m.)
Despre acest rar fler și colosala muncă de creație ale omului cu „aer de cizmar” mărturisește o mică masă de scris ascunsă într-un muzeu din arondismentul 16 al Parisului. În spatele ei, un scaun din lemn de nuc aduce în fața privitorului fantasma unui personaj demn de propriile romane, în fața căruia dagherotipul se declară neputincios.
________________________________
Note bibliografice:
https://www.maisondebalzac.paris.fr/
https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k103233s.r=.langFR.textePage
Se încarcă comentariile...
