Jeni Acterian şi salvarea provizorie prin teatru

În ultimele luni ale anului 2015 apărea la editura Humanitas, în profesionista, minuţioasa îngrijire a lui Alexandru Skultéty (S. Skultéty) şi în format de lux ediţia integrală a Jurnalului unei fete greu de mulţumit semnat de Jeni Acterian.

Prima variantă devenită publică a respectivului jurnal a fost îngrijită de Doina Uricaru. A apărut tot la Humanitas în 1991, după ce aşteptase vreo cinci ani să vadă lumina tiparului. Cei ce se ocupau din punct de vedere ideologic de publicarea de carte până la finele anului 1989, cenzorii comunişti care zburdau în voie într-o ţară în care formal şi declarativ cenzura fusese abolită, iar anunţul acesta fusese făcut public de însuşi Nicolae Ceauşescu, practicaseră un joc pervers cu respectivul manuscris. Aprobau introducerea titlului în planurile editoriale, dar nu îi îngăduiau apariţia.

„Erau cenzori şi cenzori”, declara la un moment dat, tot după 1989, unul dintre aceştia, Amza Săceanu. Un „culturnic” reactivat de regimul Iliescu şi „avansat” în numele „bunei conduite” de odinioară în funcţia de director general al Operetei. Cam tot la fel cum - nu-i aşa? - erau şi „securişti buni”, şi „securişti răi”. Săceanu făcea afirmaţia respectivă în contextul în care se încerca restabilirea cât mai riguroasă a adevărului în privinţa interzicerii spectacolului cu Revizorul lui Lucian Pintilie. Amza Săceanu străduindu-se din răsputeri să demonstreze că el se numărase printre „cei buni”.

Da, erau într-adevăr „cenzori şi cenzori”. Dar nu. Ei nu se împărţeau în „buni” şi „răi”. Ci între „proşti” şi „deştepţi”, între „tolomaci” şi „vicleni”, între „brute” ce spuneau imediat „nu!” şi „prudenţi ori eleganţi”, profesionişti ai formulei „nu e momentul”.

Sunt gata să pariez că aceia care au decis în ultimii ani ai comunismului continua „reportare” a Jurnalului lui Jeni Acterian făceau parte dintre cenzorii „deştepţi”, „vicleni”, „prudenţi şi eleganţi”. Personaje care au înţeles că Jurnalul unei fete greu de mulţumit nu era doar o scriere de „memorie culturală”. Care evoca, recurgând la un entuziasm mai degrabă reţinut decât exultând, efervescenţa literar-artistică a României interbelice. O scriere din care nu lipseau inerentele subiectivisme, de care nu poate fi separată esenţa însăşi a spiritului mizantropului, Jeni Acterian încadrându-se la modul absolut în această categorie. Scriere în care se găseau şi nume, şi portrete nu tocmai pe placul regimului. De la Nae Ionescu, pe care Jeni Acterian îl adoră, la Alice Voinescu, a cărei valoare intelectuală aceeaşi Jeni Acterian o minimalizează consecvent („o femeie sentimentală, creştină şi larmoaiantă”), persecutând-o de-a dreptul, la fel cum li se întâmplă şi lui Tudor Vianu, şi lui Anton Dumitriu. De la Haig Acterian cu legionarismul său de paradă ce l-a costat atât de scump şi pe el, şi pe soţia lui, Marieta Sadova, un legionarism altminteri defel aprobat de diaristă („absurdele lor frământări politice”, „fanatismul lor legionar”) , la „transfugii” Mircea Eliade (şi el, şi opera lui supuse unor critici destul de dure) la Eugen Ionescu. Acesta din urmă mult prea simpatizat şi mult prea simpatic şi care era cu neputinţă să fie prezentat astfel publicului („pentru prima dată văd un om care crede în propria sa inteligenţă şi în talentul său, fără să fie arogant”) de vreme ce atitudine anticomunistă şi anticeauşistă a marelui dramaturg se radicalizase. Drept pentru care piesele lui fuseseră demult eliminate din repertorii. Se monta, în schimb, destul de „la liber” Sartre, socotit şi el, şi Simone de Beauvoir, de aceeaşi Jeni Acterian drept „oameni mediocri care se joacă printre lucruri mari”.

În fond, numele şi pasajele „incomode” puteau fi lesne îndepărtate, o operaţiune în care sus-numiţii cenzori erau experţi. Nici lipsa de optimism, conştiinţa ratării iminente („Am conformaţie de om ce se va rata”) deloc pe plac în aceeaşi perioadă şi nicidecum în conformitate cu mereu reiteratele „teze de la Mangalia”, nu explică amânarea şi refuzarea dreptului la publicare.

Atunci ce? Ce anume nu era pe plac? Aş crede că faptul că Jeni Acterian a surprins în Jurnalul unei fete greu de mulţumit esenţa însăşi a „generaţiei ’27”. Dan C. Mihăilescu, criticul care i-a consacrat cărţii apărute, în fine, în 1991, un amplu comentariu, publicat mai întâi în paginile revistei Contrapunct, mai apoi în cartea Literatura română în postceauşism I. Memorialistica sau trecutul ca reumanizare (Editura Polirom, Iaşi, 2004), observa cu fineţe că „fibra intelectuală a Generaţiei ’27 nu se poate mişca decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajare politică, pofta de erudiţie se degaja din pofta carnală, fiziologia alimentând filozofia.., europenismul deriva din naţionalism, ş.a.m.d”. De unde şi concluzia criticului: „Dacă aş fi profesor de liceu, o dată ajuns la capitolul Literatura română între cele două războaie mondiale, înainte de a face primul pas în materie, aş recomanda lectura prealabilă a acestui Jurnal”.

Fără doar şi poate, Jurnalul unei fete greu de mulţumit poate fi citit în cheia majoră propusă de Dan C. Mihăilescu. Dar şi drept scrierea care „documentează” un parcurs intelectual. O formare. Care începe cu cititul nu oricum, ci compulsiv, marcat de continuele reproşuri pe care şi le face adolescenta Jeni Acterian ba că nu citeşte suficient, ba că ar trebui să citească altceva, ba că a rămas „fără activităţi”. Or, şi din acest punct de vedere cartea merită recomandată nu doar elevilor de liceu, ci şi studenţilor, celor de la Litere în primul rând. Spre comparaţie şi autocomparaţie, dacă nu din alt motiv. Continuă cu pasiunea pentru filme şi ea la fel de necontrolată, Jeni Acterian ajungând să vadă şi două pelicule pe zi şi fiind pe mai departe nemulţumită. Şi de calitatea lor, dar şi de cantitate. Ori cu frecventatul grijuliu, nu de altceva decât din lipsă de bani, a concertelor de la Ateneu, mai cu seamă ale celor cu George Enescu în calitate de solist şi a seratelor muzicale ale Cellei Delavrancea. Nici ea nefiind privită cu prea multă îngăduinţă. Şi încheind cu pasiunea pentru teatru, descoperită mai târziu. Devenită în ultima parte a vieţii şansa unei salvări provizorii. Poate stimulată de legătura de rudenie cu Haig Acterian şi Marieta Sadova. De prietenia cu Mihail Sebastian, cu Marieta Rareş, cu Clody Bertola. De admiraţia cvasi-îndrăgostită pentru Emil Botta. De întâlnirea cu Liviu Ciulei în ianuarie 1947, la acea vreme încă foarte tânăr. Care „crede în mine”, care i-a propus „să pun singură în scenă un spectacol” şi să îşi facă din teatru o profesie. Refuzând diletantismul, dar şi fiindcă îi cunoaşte bine pe oamenii de teatru, „fata greu de mulţumit” ar prefera totuşi să facă asistenţă la un spectacol montat de Sadova pe care o admirase nu doar fiindcă îi era cumnată, ci şi datorită marilor ei calităţi de actriţă. Şi să urmeze Conservatorul de Artă Dramatică la cursurile căruia Jeni Acterian s-a înscris în 1947 după ce a terminat Filozofia.

De la un moment dat, Jurnalul unei fete greu de mulţumit e tot mai frecvent marcat de însemnări despre spectacole văzute, de comentarea unor moravuri şi năravuri teatrale, de gânduri despre piese de teatru ce trebuie aduse, citite şi traduse. De gânduri de factură diderotiană –„Cred că personalitatea unui actor e să n-aibă personalitate, adică să poată îmbrăca personalitatea oricui”. Şi de multe, nenumărate nemulţumiri.  Ba pentru că „în România, succesul de casă şi valoarea spectacolului sunt două lucruri care nu merg, în general, împreună. Ca să îţi umpli buzunarele, trebuie să joci prostii, iar dacă un regizor vrea să facă artă- ei bine, moare de foame!”, ba pentru că repetiţiile sunt ineficiente, ba pentru că „Oraşul nostru conţine profunzime pentru oameni proşti”, ba fiindcă în Titanic vals „Beligan evolua dispreţuitor pe scenă, ca un demn Hamlet eşuat în mahala. Distracţia serii ne-a fost să-i urmărim enervarea în mişcările cravaşei”.

Jeni Acterian-JURNALUL UNEI FETE GREU DE MULŢUMIT; ediţie îngrijită, traduceri din franceză şi engleză de S. Skultéty; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015