Cum am trăit şi am glumit în comunism

Desigur, ştiţi povestea sau zicerea, mă rog, cu clasa muncitoare care se desparte de trecut râzând. În cartea „Fake News în Epoca de Aur. Amintiri şi povestiri despre cenzura comunistă” (Editura Polirom, Iaşi, 2020), Ioan T. Morar procedează puţin altfel.

Aşa după cum el însuşi mărturiseşte în ceea ce se numeşte O scurtă lămurire, la fel ca mulţi, mulţi alţii nu a fost el cel care a ales să îşi trăiască primii 30-35 de ani ai vieţii în comunism, cu atât mai mult în cei mai cumpliţi ani ai domniei lui Nicolae Ceauşescu. A operat însă o alegere fundamentală. Aceea de a face cât mai puţine tranzacţii cu sistemul. Fiind şef de promoţie al Secţiei de Română de la Facultatea de Filologie, anul 1981, a Universităţii timişorene nu prea avea cum să scape de adeziunea la PCR. Cum eu însumi am absolvit în acelaşi an şi tot ca şef de promoţie, însă Secţia de Franceză a Filologiei de la Cluj, certific că Ioan T. Morar nu minte nici atunci când spune că, aflat într-o astfel de situaţie, nu prea aveai şanse de scăpare, deşi puteai, totuşi, zice „NU” numai că astfel îţi asumai riscul de a-ţi bate pe viaţă cuie în talpă, şi nici atunci când susţine că şedinţele de partid din Universitate nu însemnau chiar o corvoadă, ci, mai degrabă, ocazii de socializare, şi  nici atunci când afirmă că nu aveai cine ştie ce avantaje după respectiva adeziune. Şeful de promoţie alegea primul, la absolvire, din ceea ce se găsea pe lista de posturi, iar lista din 1981 nu a fost din cale afară de generoasă. Dimpotrivă, prin comparaţie cu  cea din 1980, a fost un adevărat dezastru. Ioan T. Morar a ales Lugojul, eu, faute de mieux , Oradea, care, din motivele în câteva rânduri expuse de profesorul Lucian Boia în cărţile sale despre românizarea României, sau, mă rog, a unei părţi a ţării, nu fusese încadrată în categoria „oraş mare” sau „oraş închis”.

Ioan T. Morar s-a deosebit de alţii prin faptul că a râs pe seama trecutului încă de atunci când acesta era prezent. Întreaga carte ne arată asta.  A făcut-o încă din studenţie. Depun şi despre asta mărturie. Eram student, cred, în anul al II lea şi cineva, cred că însăşi îndrumătoarea de an, d-na, pe atunci, lect univ. dr. Voichiţa Sassu, de la care am deprins gustul pentru Literatura Evului Mediu francez, literatură pe care am predat-o mai apoi şi eu vreo 20 de ani, odată ajuns lector la Universitate, a avut ideea să mergem în schimb de experienţă la colegii noştri de la Universitatea din Timişoara. Ajunşi acolo, unii dintre noi am fost la un curs al profesorului Livius Ciocârlie. Îl ţin minte perfect şi astăzi. La căderea serii, au venit în camerele de cămin în care fusesem cazaţi câţiva dintre colegii noştri timişoreni. Printre care, aţi ghicit!, şi Ioan T. Morar. Care ne-a oferit un mega-recital de pomină în care figura şi imitarea lui Ceauşescu. Mărturisesc că, citind cartea lui Ioan T. Morar,  am fost nerăbdător să ajung la paginile în care, speram, mă aşteptam să vorbească despre talentele lui de imitator. De ce? Voiam să aflu dacă cineva, un binevoitor, îl denunţase la Securitate. Morar spune că are dosar de urmărit, că l-a găsit şi consultat la CNSAS şi că nu a găsit nimic despre asta. Un semn că nici temuta instituţie nu a funcţionat chiar fără cusur.

De trecutul pe atunci prezent, Ioan T. Morar, a râs şi altfel decât în calitate de imitator perfect. Citindu-i cartea, veţi afla şi cum. O face în paginile ei încă o dată. La modul, pare-se, şi final, şi definitiv. De ce? Cum? O spune el însuşi în aceeaşi “scurtă lămurire”. “Nu îmi voi lua rolul de judecător al Tribunalului Democratic al Poporului, mai degrabă voi fi, în rândurile ce urmează, un funcţionar al Notariatului pentru Aducere Aminte. Am scris această carte ca să nu uităm, am scris împotriva scuzelor care ar putea să facă Epoca de Aur ceva mai frumoasă. Am scris ca să las o mărturie şi apoi să uit. Pentru că nu există uitare fără aducere aminte ”.

Morar posedă o memorie fabuloasă. Ţine perfect minte totul. Relatează exact, riguros, fără a îngroşa nimic. Primele două secvenţe ale cărţii, cele intitulate Am creat o Epocă Nouă, nu Vouă şi Fake News ca o văpaie despre Ceauşescu Nicolae dovedesc cu asupra de măsură asta. Cum am şi eu o memorie cam de aceeşi factură garantez pentru asta. Ioan T. Morar nu minte, nu exagerează, nu caricaturizează. Sigur, nu scrie fără implicare emoţională, nici fără umor, dar nici nu „colaborează’’ aiurea cu trecutul. A fost acesta suficient de mizerabil ca să nu mai fie nevoie să îl mai înnegrească. Cele două părţi vorbesc corect şi despre admiterea la Facultate, şi despre viaţa cotidiană universitară, şi despre cozi, şi despre lipsuri, şi despre propagandă, şi despre Popescu-Dumnezeu, şi despre Nicolae Croitoru, şi despre cafeaua cu năut devenită mai încolo „cafea amestec cu înlocuitori”, şi despre repartiţiile guvernamentale, şi despre practica în producţie, şi despre activiştii de partid şi indicaţiile lor obligatoriu preţioase, şi despre năravurile familiei domnitoare, şi despre răzvrătirile lui Zoe, ale lui Valentin şi chiar ale lui Nicu Ceauşescu, şi despre mitul Sibiului pays de cocagne pe vremea în care cel supranumit „Prinţişorul” a ajuns acolo prim-secretar, pesemne şi despre navetă (eu nu am avut parte de asta), şi despre frigul din case, şi despre suspendarea circulaţiei automobilelor pe timp de iarnă, şi despre traficul de frontiera şi contrabanda cu voie de la „organe”, şi despre Europa Liberă, şi despre Securitate, şi despre presă, şi despre dosarul de cadre, şi despre cenzură, şi despre politica demografică. A propos de ea. Aici are Morar singura scăpare de memorie. Singura pe care eu am detectat-o. Pe academicianul Trebici, citat în context, îl chema Vladimir, nu Iosif.

Mi se pare extrem de important că  Ioan T. Morar deschide în amintirile sale frecvente paranteze. În cursul cărora li se adresează prezumtivilor lui tineri cititori. Le atrage atenţia că toate cele relatate, oricât de neverosimile ar părea astăzi, s-au petrecut aievea.

Neîndoielnic, partea a treia a cărţii, cea intitulată Micul eroism de catifea, ca şi Addenda  înseamnă cele mai savuroase pagini din volum Din 1987, Ioan T. Morar a ajuns redactor la Viaţa studenţească. Aici şi-a continuat fabuloasa lui carieră de creator de falsuri. De poezii atribuite lui Cassius Clay, de inventate scrisori de dragoste adresate de femei îndrăgostite şi disperate lui Julio Iglesias pe care acesta, inimă de piatră, nu le-a deschis vreodată, dar care au fost publicate de secretarul lui particular cu care Julio se certase, de traduceri de poezii pe tema păcii, poezii care nu au avut niciodată originale.

Cartea lui Ioan T. Morar este una cum nu se poate mai agreabilă. Dar cred că nu e defel deplasat dacă afirm că trebuie să facă parte din „Bibliografia obligatorie” ce trebuie consultată de cei ce vor să afle cum am trăit în comunism.

Ioan T. Morar-FAKE NEWS ÎN EPOCA DE AUR; Amintiri şi povestiri despre cenzura comunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2020