In memoriam Dumitru Rucăreanu

Cei care l-au cunoscut recent sau au aflat despre el că există, adică cei tineri, au spus că a fost  un tip discret. Nicidecum. S-a ”secretizat”, abia acum spre  bătrâneţe. Şi din cauza bolii.

Titi, a fost  una dintre  marile figuri boeme ale  Bucurescilor sfârşitului de veac XX. Poate printre  ultimii „crai de curte veche” ai epocii postmoderne. Mare actor. Mare caracter. Mare cântăreţ. Mare crai. Mare  boem. Mare gurmand.                      

Mare Comesean din categoria grea Dinică & Iordche, monşer... Vedetă de televiziune unde cânta, vodevilà, diza, şansonetà recita , romanţe şi şansonete româneşti cu farmec, melencolie, mereu cu  un parfum desuet şi romantic...                                                                                                  

Prin anii ’70 iritat de  legenda întreţinută de snopul de  fete fermecate  de el, care-i populau casa, adulându-l cu povestaa marii iubiri a vieţii sale,  intrigat şi invidios, îmi doream din tot sufletul să ajung măcar odată  la el acasă. La parangheliile de Sf Dumitru, la chefurile lui din Polonă, parcă. Dar, a spune ”chef” e vulgar de tot, e  ţigănesc, e de mintea  rărăcită a lui Cap de mort ăla de  la B1. Ce numesc eu ”chef”, era o oficiere, o beatitudine, un ritual şi bahic  dar şi senzual şi comunicativ, ludic...Aici  bântuiau,  primau, briau artele , nu alcoolul... Acolo m-a dus  pictorul Banadac, el  însuşi mare  gazdă, mesean, organizator al celebrelor  ”Bandaciade de toamnă” (4 oct.,  ziua de naştere - 8 nov, sf Mihail şi Gavril), de Sf Dumitru 1988.

Titi primea  vesel, jovial, deschis. În cămaşă, dar pus la  papion. În mijlocul casei, o vilă dacă nu greşesc destinată actorilor, pe care o împărţise cu Mihai Pălădescu - alt regretat, demult plecat... – trona  un  mare cazan cu fasole, în care era înfipt  un polonic. Luai farfurie şi te serveai , nene  -  erai timit crăpai de foame... dar nu şi de sete... În ediţia aceea din tinereţea  mea l-am apucat  pe Nuni Anestin cu figura-i de hirsut. Ins cu care, puşti în ale gazetăriei fiind , mă mai lovean  pe  la Săptâmâna lui Barbu. Dar abia atunci, la Titi, mi s-a deschis ca om.Şi, ce  om... De aia-l ţin minte numai pe el...În rest actori, boemi şi boeme, atârnători, milogi culturali, osanalieri, dar şi crema teatrului  românesc, cântăreţi...câtăreţe...cu tona. Cine să-i mai ştie ?

Ultima  oară l-am întâlnit pe Titi, să fie vreo 11 ani, la un spital, pe  hol. A sărit  pe  mine, mi-a pupat  mâna de  bucurie când m-a văzut; lucru pe care i l-am  întors imediat , răsucindu-i şi eu mâna ca  un judokan   ... Ce suflet, ce munte de generozitate, ce  nor de  bunătate şi energii pozitive, Titică... Şi acum regret că am refuzat din  varii şi mărunte  motive de rahat cotidian invitaţiile insistente ale lui Nicu Gigantu la  un  prânz  cu-ciorbiţă-de-brtă, ardei-iute şi o  vodcă mică înainte cu Titică la ei ...la  un  birt de cartier. Nu pot să dau filmul înapoi... Titi, mare  caracter, mare  bun simţ... Căci, iată, scârbit de circul cu Nicolaescu -  în care  numai mortul nu e , săracul, vinovat -, a cerut să fie ars, incinerat. Repede şi discret.Pe fugă. I-au fost martori, aflu, unii prienteni din comunitatea turcă, mereu aproape de el, cărora (sau numai unuia şi-a lăsat averea  (!?) şi câţiva apropiaţi din breaslă: Gigi Mihăiţă, Candid Stoica, Eugen Racoţi...şi soţia regretatului Nicu Constantun.