Istoricul Marius Diaconescu: România este cel mai slab punct al NATO pe flancul estic. Europa trebuie să stea pe propriile picioare
Istoricul Marius Diaconescu, conferențiar universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București și membru fondator al Centrului Român de Studii Ruse, invitat al podcastului „Agenda Internațională”, a vorbit despre importanța dezvoltării studiilor dedicate Rusiei în România, analizând totodată ambițiile expansioniste ale Kremlinului, războiul din Ucraina și schimbările de abordare a politicii externe americane sub administrația Donald Trump.

În cadrul dialogului, istoricul a evidențiat necesitatea consolidării capacităților militare europene, explicând vulnerabilitățile României pe flancul estic al NATO și dificultățile întâmpinate de țara noastră în afirmarea sa ca putere regională. Securitatea economică a României, cooperarea strategică la Marea Neagră și competiția geopolitică din regiunea arctică au reprezentat alte teme abordate în cadrul interviului.
Răzvan Munteanu: Conceptul „Russkiy Mir” (lumea rusă) este central în politica externă a lui Vladimir Putin. Ce presupune acest concept și cât este propagandă în utilizarea sa în zona pe care Rusia dorește să o mențină în propria sferă de influență?
Marius Diaconescu: Aș compara acest Russkiy Mir, poate puțin forțat, cu Lebensraum-ul lui Hitler. Cred că merge această comparație, cu toate riscurile de a fi contracarată de unii sau alții, pentru că, la fel cum Hitler a vrut să aibă un teritoriu larg în centrul și estul Europei pentru așa-zisa protecție a poporului german și dezvoltarea poporului german, la fel vrea și Putin pentru ruși, pentru Rusia.
Deci, până la urmă, putem pune semnul egal între Hitler și Putin. Acest Russkiy Mir se poate aplica populației de etnie rusă, pentru că, practic, ai ruși împrăștiați în toată Siberia, ai ruși împrăștiați în Caucaz, ai ruși ajunși până în Republica Moldova, în anumite părți ale Ucrainei și în Belarus. Dar, până la urmă, acela nu este Russkiy Mir, pentru că acolo sunt teritorii cucerite de către împărații ruși de-a lungul secolelor.
Acea teorie potrivit căreia, acolo unde pune soldatul rus cizma, nu mai pleacă niciodată, nu cred că funcționează. Și mongolii au stăpânit sute de ani statele rusești. Dacă ar trebui să refacem Imperiul Mongol, cred că ar trebui să explicăm puțin altfel istoria, nu să mergem doar după preceptele care îi convin lui Putin.
În orice caz, trebuie să insistăm asupra acestei asemănări între Hitler și Putin, care astăzi se vede prin ceea ce face Putin în Ucraina. Să nu uităm că fostul președinte american, Joe Biden, l-a numit în mod direct criminal pe Vladimir Putin.
Credeți că Europa a obosit în acest război care durează deja de câțiva ani și că discursurile la adresa crimelor de război comise de regimul lui Putin s-au diminuat ca substanță?
Nu atât diplomații sau politicienii au obosit, cât mai mult publicul, pentru că există supărări, anumite conflicte la nivelul societății, există poate frustrări din cauza cheltuirii banilor pentru apărare, pentru că publicul nu este bine informat și nu înțelege necesitatea protecției împotriva pericolului rusesc.
Există inclusiv hărți care circulă recent, potrivit cărora vor să ia toată Moldova până la Carpați, vor să ia jumătate din Polonia. Adică acest Russkiy Mir al lor reprezintă deja mai mult decât au stăpânit vreodată rușii.
Asta înseamnă că toți suntem în pericol. Diplomații, istoricii și, în general, oamenii de știință europeni din domeniul studiilor politice au înțeles, ținând cont de alte experiențe din secolul XX, că, dacă acum le cedăm ceva rușilor, există riscul foarte mare ca, peste câteva zile sau peste câțiva ani, să ia mult mai mult.
De aceea nu trebuie să cedăm, trebuie să rezistăm și să fim pregătiți să rezistăm. Ceea ce face acum poporul ucrainean este, eu zic, un model demn de urmat. Reziliența lor, curajul lor, dorința lor de a rezista trebuie să fie un model pentru noi.
Noi trebuie să ne pregătim. Nu atacăm Moscova, nu vrem să cucerim Rusia, dar trebuie să fim capabili să ne apărăm. În primul rând, trebuie să conștientizăm că și noi, oamenii obișnuiți, nu doar politicienii, trebuie să fim pregătiți pentru asta. Nu trebuie să obosim niciodată când ne apărăm pământul și țara.
În tot acest context, pare că, dincolo de ocean, la Casa Albă, discursul politic privind atât Vladimir Putin, cât și războiul din Ucraina este total diferit față de ceea ce dorește Uniunea Europeană. Cum vedeți poziționarea președintelui Donald Trump față de Vladimir Putin și față de acest război?
Să nu uităm că Donald Trump vine din domeniul businessului. Pentru el, orice este negociabil, orice înseamnă afacere, orice înseamnă doar că vei câștiga bani sau vei pierde, nimic altceva.
El nu are cunoștințe minimale din domeniul relațiilor internaționale sau al științelor politice, nu înțelege conceptele de bază. Ați observat și limbajul pe care îl folosește în declarațiile sale de presă. Este la un nivel foarte simplu, cu un vocabular pe care îl are un copil de clasa a IV-a, să zicem.
Nu înseamnă că nu este un om inteligent, dar nu a avut preocupări până recent în domeniul relațiilor internaționale și de aceea ia multe decizii greșite. În primul și în primul rând, el vede totul prin prisma banilor, a profitului.
Este om de afaceri, este stilul american de gândire, care acum conduce și politica țării sale, dar influențează, de fapt, viața întregii lumi. Acesta este pericolul. El nu se va schimba. Trebuie noi, cumva, să oferim o alternativă la ceea ce poate oferi Putin.
Putin, în acest moment, poate să vină cu o ofertă financiară generoasă, pe care Europa nu este dispusă, într-adevăr, și nici nu este corect să o facă, dar trebuie să venim cu o altă construcție.
Ce variantă are Europa în momentul de față? Să caute o alternativă pe care să i-o ofere lui Donald Trump sau să aștepte următorii doi ani, până la finalizarea mandatului său de președinte?
Europa trebuie să devină mult mai unită. În primul rând, trebuie să aibă o politică militară fermă, care să se aplice imediat, nu peste 10 sau 20 de ani, pentru că nu știm când se poate schimba decizia la Moscova.
Pe de altă parte, nici nu trebuie să fim dependenți de Washington, pentru că astăzi este Trump, mâine poate fi altcineva, cu o politică schimbătoare, care să își schimbe atitudinea la fiecare 24 de ore sau poate chiar mai des. Atunci, Europa are o singură cale: să stea pe propriile picioare.
Europa s-a obișnuit, după cel de-Al Doilea Război Mondial, să depindă de americani, pentru că americanii, venind cu Planul Marshall și cu alte proiecte, practic controlau într-un fel Europa, aveau beneficii financiare, pentru că nu a fost nimic gratis, și își proiectau puterea pe plan mondial, pornind, până la urmă, din exemplul Europei.
Dacă Europa va sta pe propriile picioare, va avea o armată suficient de puternică și o structură militară care să impună respect, atunci sunt sigur că și americanii vor căuta o altă posibilitate, o altă variantă de cooperare.
Domnule profesor, conflictele în Europa nu sunt puține. Avem o serie de conflicte înghețate. Să nu uităm regiunea extinsă a Mării Negre, din Transnistria până în Abhazia, Osetia și nu numai. Avem războiul din Ucraina. În același timp, am văzut că Alianța Nord-Atlantică, de la începutul războiului dintre Federația Rusă și Ucraina sau poate chiar dinainte, odată cu anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea, a părut întotdeauna mai degrabă concentrată pe zona baltică decât pe zona Mării Negre. În strategiile sau în conceptele de securitate, inclusiv în discursurile politice, zona Mării Negre era într-un plan secundar în comparație cu zona Mării Baltice.

Sunt două cauze principale. Pe de o parte, mulți europeni văd riscul mare în zona Mării Baltice, din cauza celor trei state baltice și a coridorului Suwałki, care separă Kaliningradul de Belarus. Pe de altă parte, o mare vină avem noi, românii, sau guvernele României.
Am avut posibilitatea sau ar fi trebuit să ne creăm această șansă de a deveni o putere medie pe plan militar, în așa fel încât să fim luați în orice calcul pe care l-ar face americanii, vest-europenii sau alții. Adică să știe că se pot bizui pe o putere militară, economică sau de orice altă natură aici, la Marea Neagră.
Așa cum Polonia este astăzi o forță militară și economică, ar trebui să fim și noi, la proporțiile pe care le avem. Dar noi prea mult ne bâlbâim, prea mult ne gândim, suntem prea corupți, din păcate, și ne mișcăm încet.
Luăm decizii, batem din palme, tăiem panglici, dar nu facem nimic concret. Noi suntem, fără supărare, cel mai slab punct al Alianței NATO pe flancul estic.
Păstrând comparația pe care dumneavoastră ați făcut-o, și sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere, aș nuanța totuși puțin. Există și o diferență sistemică, dacă îmi permiteți. Polonia și țările baltice vorbesc aceeași limbă în ceea ce privește securitatea regiunii. În schimb, aici, la Marea Neagră, este evident, nu de puține ori, că țara noastră, România, are poziții diferite față de Bulgaria și inclusiv față de Turcia, alte două țări membre NATO, în ceea ce privește dinamicile de securitate din zona Mării Negre.Problema este că noi avem tendința de a ne asuma leadershipul. Nu avem puterea militară și economică suficientă. Deci, vrem, nu vrem, nu putem fi vioara întâi în acest punct al strategiei. Dar ar trebui să găsim un mijloc de comunicare și cu Bulgaria, și cu Turcia, recunoscând locul fiecăreia, să fim mai maleabili și să facem lucruri concrete.
Până la urmă, Turcia este o putere medie regională aici, în zona Mării Negre. Ne place, nu ne place, acesta este adevărul. Nu putem contesta asta. Noi am visat, în urmă cu mai mulți ani, când a fost o dispută puternică între guvernul Turciei și guvernul american, că vom prelua rolul Turciei în zonă.
A fost un vis, scuzați-mă, fără nicio acoperire. În loc să depășim faza viselor și să construim ceva concret, noi, în continuare, stăm doar pe povești. Avem ineficiență și în Ministerul Apărării, și în Ministerul de Externe.
Ar trebui să se schimbe multe în aceste două ministere. În primul rând, strategia și abordarea. Trebuie să recunoaștem că Turcia este o putere în zonă și așa să ne construim strategia. Nu să depindem de ei, dar să colaborăm cu ei, recunoscând leadershipul fiecăruia în funcție de ceea ce este capabil să facă.
Vorbim de strategii. Avem o Strategie Națională de Apărare. Eu o salut, din punctul meu de vedere. Am și scris despre acest subiect, nu de puține ori. Acolo avem o mențiune care pare interesantă și cred că este pentru prima oară când țara noastră își asumă, într-un document oficial de o asemenea amploare, să devină a doua putere europeană la est de Germania. Totuși, ce trebuie să facem ca România să devină o putere regională, obiectiv pe care și dumneavoastră l-ați subliniat pe parcursul acestui dialog?
Această strategie este un plan. Toate planurile sunt frumoase. De la a planifica până la a realiza este o distanță foarte mare. În orice caz, să fim a doua putere în estul Europei este greu. Avem Polonia în fața noastră, avem Turcia în fața noastră. Deci, am putea fi doar, să spunem, peste Bulgaria, dar să nu uităm că puterea Ucrainei crește, iar aceasta, după război, va rămâne o mare putere militară, incontestabilă. Deci, nu avem nicio șansă să fim a doua putere.
Dar avem șansa de a fi o putere regională. Nu contează pe ce loc ieși, ci să fii suficient de puternic încât să impui respect. Spre asta trebuie să tindem. Asta trebuie să construim.
Avem nevoie de o industrie de apărare fiabilă, să nu punem, totuși, un strungar director la o fabrică de armament, să avem o strategie și o finanțare care să nu depindă de împrumuturi externe, ci de ceea ce înseamnă comerț, cerere și ofertă, să prindem și noi un locșor, măcar o bucățică din comerțul internațional cu arme.
Această poveste frumoasă, că nu facem arme pentru a omorî oameni, nu ține. Până la urmă, interesul național înseamnă, în primul rând, apărarea acestei țări. Dacă, printr-o industrie de apărare eficientă, profitabilă, poți să menții un standard în apărare, atunci urmărim interesele țării noastre.
Am vorbit despre războiul din Ucraina, am menționat inclusiv conflictele înghețate, tensiunile care există în zona Mării Baltice, coridorul Suwałki, inclusiv insula Gotland, care are o poziționare strategică asemănătoare cu cea a Peninsulei Crimeea în zona Mării Negre. Totuși, zona arctică s-ar putea să devină viitorul teatru al conflictelor internaționale?
Eu n-aș crede asta, dintr-un motiv simplu. Între Norvegia și Rusia au fost multe negocieri, au fost dispute la nivel diplomatic și s-au înțeles până la urmă, pentru că amândouă țările au avut interese economice în zonă, în domeniul pescuitului, al extragerii petrolului, gazelor și altele asemenea.
Desigur, disputele au fost mai mult la nivel strategic, pentru că, de multe ori, în Marea Barents, rușii făceau experimente cu rachete și alte arme. Dar ei vor găsi întotdeauna un limbaj comun.
Nu este același risc ca în Marea Neagră. Riscul pentru Arctica este altul: ca nu cumva, pornind de la presiunea pe care au făcut-o americanii asupra Groenlandei, Trump sau altcineva ca el din America, stat care are totuși o putere incontestabilă, să pretindă să își extindă dominația în Arctica pentru a avea acces la resurse.
În bazinul arctic sunt resurse foarte mari, petrol, gaze, dar și resurse minerale. În Norvegia deja se începe extracția minereurilor rare din subsolul mărilor, ceea ce la noi este doar un vis.
Totuși, un limbaj comun exista cândva și între Moscova și Kiev. Iată că nu mai există. Considerați că această sintagmă a limbajului comun poate funcționa în relația cu Federația Rusă, un stat condus de un regim agresiv, singurul stat care, până la urmă, orchestrează războaie aici, pe continentul european? Ar putea funcționa un asemenea limbaj în dialogul dintre Moscova și statele nordice?
Cel puțin în privința Norvegiei, da. Cu Finlanda s-ar putea să fie greu de comunicat, pentru că Finlanda face parte, măcar parțial, din concepția rusă a Russkiy Mir. Dar comparația cu Kievul nu este corectă, pentru că relația istorică dintre Ucraina și Rusia este diferită de relația istorică dintre Norvegia și Rusia.
Sunt chestiuni total diferite. Ucraina a făcut parte din Imperiul Țarist și atunci Moscova o vede ca pe o provincie a Rusiei, pe când Norvegia a fost un partener de discuții din motive economice, în primul rând. Pe de altă parte, Norvegia a fost destul de abilă să facă o mișcare inteligentă încă din timpul Războiului Rece.
În anii '80, când au fost, la un moment dat, tensiuni foarte mari între cele două blocuri, Pactul de la Varșovia și NATO, americanii au depozitat armament greu, tunuri, tancuri și altele, în Norvegia, pe banii americanilor. A fost un fel de prepoziționare a acestui armament greu, astfel încât, în caz de război, doar soldații să fie aduși rapid pe cale aeriană.
După 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și dispariția Pactului de la Varșovia, când pericolul Războiului Rece practic a dispărut, Norvegia a insistat să păstreze aceste arme, dar a suportat, măcar parțial, costurile de depozitare.
Este un model care ar putea fi implementat și de România, dar nu se discută în România despre această situație. Se discută numai despre faptul că nu avem șosele, nu avem autostrăzi, nu avem căi ferate.
Dar, dacă am avea un sistem de colaborare, care nu trebuie să fie public, bineînțeles, pentru că aici este vorba de secrete de stat, incontestabil, prin care să prepoziționăm acest armament greu, fie că este american, francez, german sau de altă proveniență, în așa fel încât acele depozite să intre în funcțiune imediat în caz de pericol, cu suportarea unor costuri, ar fi o cale mult mai bună decât să ținem, contra cost, 1.000, 2.000 sau 15.000 de soldați care, neavând armament greu, se pot retrage sau pot pleca mai ușor la o comandă de la Washington sau de aiurea.
Cred că modelul norvegian ar putea funcționa mai bine dacă l-am înțelege, l-am învăța și am vrea să îl aplicăm și la noi, pe această componentă de prepoziționare.
Domnule profesor, la începutul anilor '90, în studiile de securitate, a luat naștere celebra Școală de la Copenhaga, o școală de gândire care a marcat profund acest domeniu. Din acel moment, securitatea a devenit un concept împărțit pe mai multe paliere. Vorbim despre securitate cibernetică, securitate militară, securitate socială, societală, dar mai ales despre securitate economică, pentru că, în momentul în care securitatea economică este asigurată, toate celelalte paliere pot fi dezvoltate. Cum vedeți securitatea economică a României în acest context internațional destul de tensionat, dar și în acest context intern, care, la rândul său, este unul tensionat?
Grea întrebare, trebuie să recunosc asta, pentru că România, deși are o economie de piață funcțională, doar parțial economia românească este gestionată de oameni de afaceri veritabili, care au înțeles jocul pieței, al cererii și ofertei, sunt conectați la piețele internaționale și pot să aducă plusvaloare în țară.
Din păcate, o parte a economiei românești, chiar dacă este privatizată sau în mâini private, depinde de anumiți politicieni și, din această cauză, anumite domenii ori dau faliment, ori sunt falimentate cu intenție, mai vizibil sau mai puțin vizibil.
Din această cauză, economia românească este, să spunem, cu un picior în groapă. Să ai industria grea îngropată, diverse combinate metalurgice, să ai industria chimică îngropată, să nu păstrezi măcar un combinat de îngrășăminte, să nu păstrezi măcar o fabrică de praf de pușcă sau altele asemenea mi se pare o crimă.
Vinovată este guvernarea. Nu cea actuală, ci cei care s-au perindat la guvernare de 30 de ani. Atunci când vor fi rezolvate aceste situații și atunci când nu vom mai depinde de acei oligarhi politicieni care, de multe ori, fără să fie în față, conduc, de fapt, multe sfere ale economiei noastre, abia atunci economia românească va fi însănătoșită sau suficient de puternică.
Deci, trebuie să identificăm și să eliminăm oligarhii. Îi avem. Sunt politicieni români care au averi foarte mari, mai mari decât acea bogăție pe care și-o afișează unii pe la diverse baluri sau botezuri. Sunt unii care au multe milioane sau chiar miliarde de euro, ascunse bine prin offshore-uri, dar ei, de fapt, controlează foarte multe fabrici și uzine din România.




















































