Finalul de stagiune la Opera bucureșteană

Prima zi a acestei luni a adus mult așteptata premieră muzical-dramatică și coregrafică a primei scene lirice a țării. Greu de apreciat dacă spectacolul rezervat finalului de stagiune la O.N.B. - final rezervat în întregime creației românești - s-a dorit a fi o compensație a faptului că recentul Festival găzduit de aceeași instituție, nu a inclus nici măcar un singur titlu din creația autohtonă. Probabil, privind din perspectiva conducerii instituției, din perspectiva întregii stagiuni, acest lucru are o importanță oarecum secundară.

Mă voi referi la acest diptic ce a reunește o partitură muzical-coregrafică celebră, La Piață de Mihail Jora și, pe de altă parte, opera „Revuluția” de Adrian Iorgulescu. Cea de a doua este o partitură care a parcurs câteva etape ale devenirii acesteia pe parcursul ultimelor decenii.

Orchestra O.N.B. aflată sub conducerea lui Cristian Mandeal s-a dovedit a fi un organism funcțional, bine stăpânit.

Regia ambelor spectacole îi aparține lui Alexandru Nagy.

Prima, aș numi-o ca fiind o contrafacere a ideii marelui compozitor prin deturnare de sens artistic. Iar aceasta dată fiind, probabil, modesta cultură profesională a realizatorului actual, sau teribilismul actului contrafacerii. Am în vedere inclusiv o anume incongruență stilistică manifestă prin „inserarea” unor figuri coregrafice ce aparțin dansului academic.

Or, știut este faptul, Jora este autorul, este realizatorul ideii de balet românesc cu tot ce înseamnă pitorescul, culoarea, farmecul, umorul de situație, exprimate muzical-coregrafic. Există, deci, un teren larg de desfășurare a creativității, teren pe care realizatorul actual l-a ignorat.

Realizarea actuală are un precedent trist petrecut pe aceeași scenă, cu trei decenii în urmă, atunci când regizorul Andrei Șerban a încercat a adapta opera enesciană Oedipe, realităților post-revoluționare ale anului 1989. Un precedent trist, eșuat.

„Revuluția”, de Adrian Iorgulescu, aduce în schimb, o interpretare scenică - muzical-dramatică în bună parte captivantă - a comediei Conu Leonida față cu reacțiunea, a lui Ion Luca Caragiale. Libretul a fost conceput de compozitor însuși. Are loc o orientare, o adaptare în sens contemporan a sensului celebrului text, orientare – în acest caz -  cu final tragic privind soarta celor două personaje principale ce parcurg trasee determinate de evenimentele anilor 89-90. Definitoriu rămâne climatul, unul de substanțialitate națională de tentă balcanică, așa cum o menționează, cum o împlinește compozitorul însuși.

Dinamica scenică a fost, de această dată, captivantă; decor scenic aflat în mișcare de la o scenă la cealaltă, rulota-dormitor a fost ingenios animată pentru a menține un constant interes imagistic. Iar dinamica muzicală se dovedește a fi împlinită de un complex timbral ce nu are în vedere aspectul pitoresc ci dinamica rafinată a situațiilor și a relațiilor.

Evoluția vocală - în principal un dialog cu caracter de proză intonat-cântată - a fost admirabil susținută de cei trei protagoniști ai primului spectacol la care mă refer, anume Andreea Iftimescu, Valentin Racoveanu, Stanca Maria Manoleanu.

În alt sens. La final de stagiune, extrapolând situația, nu se poate a nu aminti faptul că marea operă enesciană, Oedipe, nu figurează de stagiuni bune în repertoriul primului teatru liric al țării.

În plus există slabe speranțe ca această genială partitură muzical-dramatică a secolului trecut, să revadă luminile rampei cu prilejul viitoarei ediții – cea din toamna acestui an! – a Festivalului George Enescu.

Posibile probleme de finanțare ministerială? Este posibil să fie. Să recunoaștem, schimbarea, „rocada„ miniștrilor – bucuria nebunilor! Fapt dovedit!

Materialul a apărut anterior, parțial, în revista România Literară.