Fals jurnal de ieri și de azi. Alinarea dorului de Slătioara

O viață, până la această vârstă nonagenară, n-am lipsit de la Slătioara o zi măcar dintr-un an; vacanțele școlare și concediile ziaristului de radio și televiziune și ale directorului de teatre și romancierului, căci toate romanele și nuvelele și amintirile le-am scris în cea mai mare parte la fereastra conacului meu de la Slătioara, prin care vedeam Măgura Slătiorului, înaltă de 800 de metri, pătrunsă ocrotitor ca o nădejde în sufletul meu, cum este ea și până azi, în sufletul țăranilor slătioreni.

Nu credeam că o să treacă acum un an și aproape jumătate fără să văd – nevăzător cum sunt astăzi – și să simt cu nările îmbătate de aerul curat și îmbălsămat de mirosul fânului cosit a doua oară și să simt tăria și frumusețea merelor mele ionatane și ale zmeurii rămasă neculeasă pe aleea care duce la treptele conacului și al petalelor încă necăzute ale trandafirilor de toate culorile pe care le vedeam cu ochii minții, și al petalelor necăzute încă ale magnoliilor înflorite, cum înfloresc la Slătioara și Horezu a doua oară la începutul toamnei.

Am intrat sprijinit și în paraclisul arhiepiscopal cu hramul Schimbarea la față și am simțit răcoarea sfântă, „revăzând cu amintirea” icoanele, am ieșit în pridvorul paraclisului ca o căsuță țărănească ardelenească și mi-am amintit cum stăruiam atâtea după amiezi la Slătioara în acest pridvor din care vedeam – sunt ani de atunci – dealurile Oarbei cum sunt numite ele și culmile Măguricei, care adăpostește bisericuța Vioreștilor, de pe malul Cernei vâlcene, celebră prin Friza Potecașilor, printre care se numără și strămoși ai mei din istoria din 1700, când pe malul Cernei, venind dinspre Munții Căpățânii, se ridicaseră cazărmile cezaro-crăiești.

Ajuns la Slătioara în vinerea săptămânii trecute, am revăzut cu amintirea și Munții Căpățânii cu vestita lor Rânca.

Vă dați seama cât a fost ora și jumătate pentru mine, cât a însemnat pentru puterea amintirilor mele această oră și jumătate, fiindcă obligațiile unor analize medicale făcute în clinica familiei – frate de cruce și sânge – Sofianu, cea care m-a ajutat să trăiesc și să redobândesc nădăjduitor puterea pe care mi-a dat-o întotdeauna Slătioara mea.

Ajuns la București duminică seara, am aflat că Televiziunea Națională, programul 2, a difuzat în memoria Valeriei Seciu filmul Vânătoarea de vulpi al cărui scenariu după romanul meu Niște țărani, scris împreună cu Mircea Daneliuc, regizorul filmului, a fost acceptat și cumpărat pentru cinematografie de Ministerul Culturii.

Valeria Seciu, marea cu adevărat vedetă a Fenomenului Sărindari, care s-a impus tulburător în memoria spectatorilor, în filmul lui Mircea Daneliuc a interpretat-o pe Gena, soția protagonistului Năiță Lucean, interpretat magistral de Mitică Popescu.

Iată și prilejul cu care am să descriu acum pentru cititorii de astăzi ai tabletei mele povestea filmului și povestea biografiei artistice a Valeriei Seciu.

În căutarea actorului care să-l interpreteze pe eroul romanului, Mircea Daneliuc l-a aflat și mi l-a prezentat ca actor al Teatrului din Piatra Neamț pe Mitică Popescu. Din clipa intrării în biroul meu de la Televiziune, mi-am dat seama fulgerător că a intrat țăranul meu de la Slătioara, Năiță Lucean. Așa am pornit să facem distribuția filmului în care avea să joace și Valeria Seciu, iar în Pătru cel Scurt, excepționalul actor Mircea Diaconu.

Ajuns la Slătioara să începem filmările, mi-am dat seama că scenografa lui Mircea Daneliuc îi îmbrăcase pe țărani în costume de mahalagii din marginea Bucureștiilor. Așa am ajuns să hotărăsc eu  să-i îmbrăcăm pe actori în costumele țăranilor slătioreni, povestiți în roman. Și așa i-am dezbrăcat pe Năiță Lucean și pe Gena și i-am îmbrăcat pe toți actorii în hainele personajelor reale. Cu aceste haine, pe care le-am promis că le dăm înapoi, dar nu le-am mai dat, au jucat și actorii în frunte cu Mitică Popescu în spectacolul extraordinar al Teatrului Mic, scris după scenariul Cătălinei Buzoianu și în regia ei, spectacol jucat timp de 9 ani cu casa închisă pe scena Teatrului Mic și pe scenele teatrelor Naționale din țară și, firește, pe scena Casei de Cultură țărănești de la Slătioara.

Valeria Seciu, strălucitoarea actriță a Teatrului Mic, de o frumusețe ireală, incandescentă, eroina spectacolelor Să-i îmbrăcăm pe cei goi de Pirandello, Cerul înstelat deasupra noastră de Catrinel Oproiu, Margareta din Maestrul și Margareta de Bulgakov, Doamna cu camelii, dramatizare a Cătălinei Buzoianu după romanul lui Al. Dumas fiul...

E prilejul să spun că spectacolul Maestrul și Margareta, în care juca alături de Ștefan Iordache, inegalabili amândoi, a primit Marele premiu de la festivalul internațional Bitef de la Belgrad, spectacol înregistrat și difuzat de televiziunile europene.

Pentru rolul Margaretei, jucat cu zece ani înaintea Teatrului Taganka de la Moscova, a venit special s-o vadă actrița de faimă mondială Alla Demidova. La sfârșitul spectacolului nostru, Demidova a urcat pe scenă, a îngenuncheat în fața Valeriei Seciu și i-a sărutat mâna!

P.S. Fenomenului Sărindari și Valeriei Seciu le-am dedicat romanul Ura din ochii vulpii , scris prin dictare, fiind nevăzător, și publicat de Editura RAO.