Educația… vulnerabilitatea tăcută a României. Statul admite că lipsa gândirii critice slăbește apărarea națională

De treizeci de ani, România asistă la o formă subtilă, dar persistentă, de dezarmare intelectuală. O degradare lentă a capacității de a raționa critic, de a distinge între adevăr și propagandă, între competență și impostură. În noua Strategie Națională de Apărare, gândirea critică apare explicit ca o vulnerabilitate strategică — o recunoaștere tardivă, dar esențială, a faptului că națiunile nu sunt cucerite doar prin forță militară, ci și prin erodarea discernământului colectiv.

FOTO Mediafax

Iar această erodare nu este un accident al istoriei recente, ci rezultatul unui proces început la începutul anilor ’90, când sistemul educațional a fost sacrificat pe altarul politicii de tranziție.

Mandatul ministrului Liviu Maior (1992–1996) a marcat o etapă definitorie pentru învățământul postcomunist: un sistem ieșit de sub controlul ideologic comunist, dar incapabil să-și construiască o identitate pedagogică autonomă. În locul unei reforme orientate spre competență și merit, s-a instalat improvizația. Profesorii titulari, formați în școli pedagogice, cu vocație și practică, au fost treptat înlocuiți cu suplinitori necalificați, atrași de un sistem care oferea stabilitate, dar nu exigență. În lipsa unui cadru național coerent de formare continuă și a unui control real al calității didactice, s-a consolidat un corp profesoral fragmentat, slab pregătit și, în multe cazuri, dependent de rețelele locale de influență ale partidelor. Din acel moment, autoritatea profesională a profesorului s-a dizolvat, iar prestigiul școlii a devenit o amintire ba chiar o glumă.

În paralel, reforma curriculară din anii ’90, deși prezentată drept o modernizare, a produs efecte inverse. Accentul s-a mutat pe cantitatea de informație, nu pe logica înțelegerii. Elevul a devenit un depozitar pasiv al cunoștințelor, nu un actor cognitiv capabil să le evalueze. Materiile au fost reconfigurate nu în jurul întrebării „cum gândim”, ci „ce trebuie să știm pentru examen”. Evaluările standardizate, examenele rigide și obsesia pentru note au perpetuat o cultură a conformismului intelectual, în care succesul se măsoară prin reproducere, nu pe reflecție.

De-a lungul anilor, politizarea sistemului a devenit endemică. Inspectoratele școlare au fost transformate în extensii ale puterii locale, iar numirile în funcții de conducere au reflectat fidel rotațiile politice din teritoriu. Raportul „Code for Romania” - Managementul educațional în România” (2022–2023) descrie un sistem în care datele și performanțele sunt irelevante comparativ cu loialitatea politică. Când directorii de școli sunt numiți de primari, nu prin concursuri transparente, mesajul transmis profesorilor și elevilor este limpede: nu competența te ridică, ci apartenența. Într-un asemenea mediu, cultivarea gândirii critice devine o formă de rezistență, nu un act de normalitate.

Rezultatele nu s-au lăsat așteptate. România s-a plasat constant pe ultimele locuri la testele PISA, iar în ediția din 2022, peste 40% dintre elevi nu reușeau să interpreteze corect un text de bază sau o problemă  de logică simplă. Aceasta nu este o simplă statistică educațională. Este rezultatul unui alt proiect prezidențial – România Ne-Instruită. Este dovada unei vulnerabilități sistemice: incapacitatea de a procesa informație complexă, de a evalua argumente, de a formula opinii raționale. Este exact tipul de deficit cognitiv care face o societate permeabilă la dezinformare, populism și propagandă. Cu alte cuvinte, analfabetismul funcțional nu este doar un eșec al școlii, ci o breșă de securitate națională.

În acest context, este legitim să vorbim despre o „pauperizare intelectuală” cu cauze politice. De la PDSR-ul anilor ’90 până la PSD-ul de astăzi, partidele aflate la guvernare – oricare partide, inclusiv PDL, PNL - au tratat educația nu ca pe o investiție strategică, ci ca pe un instrument electoral. Promisiunile de reformă s-au succedat în valuri – manuale digitale, școli inteligente, legi noi ale educației – dar niciuna nu a produs schimbarea de fond. S-a preferat întreținerea unei populații cu reflexe obediente, „educată” pentru loialitate, nu pentru libertate. Un electorat incapabil să gândească critic este mai ușor de manipulat, mai puțin predispus la revoltă, mai ușor de guvernat prin frică sau promisiune. Din această perspectivă, degradarea învățământului nu mai este doar o consecință a incompetenței, ci un instrument de control social.

Sociologii notează că sistemul educațional reflectă fidel ierarhiile de putere. Când elitele se „reproduc” prin cooptare, nu prin merit, școala nu poate fi altceva decât un mecanism de confirmare a acestei ierarhii. În România, acest mecanism s-a transformat într-o „fabrică de conformism”. Elevii buni pleacă din țară, profesorii valoroși sunt marginalizați, iar cei care rămân se adaptează la mediocritate ca la o lege naturală. În timp, întreaga societate se obișnuiește cu ideea că performanța este excepția, nu regula.

Ceea ce este grav este că această realitate a fost documentată, dar ignorată. Banca Mondială, OECD, Comisia Europeană, UNICEF – toate au emis rapoarte care semnalează degradarea capitalului uman, inegalitățile educaționale și lipsa competențelor cognitive esențiale. Și totuși, răspunsul politic a fost minimal. În loc de o strategie coerentă, am avut o succesiune de miniștri cu mandate de câteva luni, fiecare venind cu propria „reformă”. Educația românească a fost remodelată de peste douăzeci de ori în treizeci de ani, fără să se atingă esențialul: formarea gândirii critice ca fundament al cetățeniei democratice.

Acum, când statul însuși admite că lipsa gândirii critice este o vulnerabilitate de securitate, devine clar că degradarea educației nu mai poate fi privită ca o problemă internă a Ministerului. Ea este o problemă de apărare națională. Când războiul informațional a devenit o banlitate societățile care nu gândesc devin teritorii deschise. Fiecare elev care nu învață să pună întrebări, fiecare profesor care repetă fără să explice, fiecare guvern care tolerează impostura pedagogică contribuie, fără să știe, la slăbirea rezilienței statului.

De aici încolo, dilema este una morală. Poate o națiune care s-a obișnuit să nu gândească critic să se redreseze printr-o simplă reformă curriculară? Probabil că nu. Redresarea presupune mai mult decât o nouă lege sau o reformă birocratică. Presupune o schimbare culturală: recâștigarea respectului pentru profesor, a exigenței pentru elev, a responsabilității pentru guvernanți. Presupune să recunoaștem că educația nu este un serviciu, ci un contract între generații. Și mai ales, presupune ca gândirea critică – acel reflex de a nu lua nimic de bun fără verificare – să devină nu o vulnerabilitate, ci o virtute națională.