De ziua lui Eminescu

0
0
Publicat:

Astăzi se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, cel mai important scriitor român. Fiind 15 ianuarie și începutul unui an care îi este în întregime dedicat, m-am hotărât să vă invit la o incursiune prin scrisul lui, amintindu-mi de anii mei tineri și de vremea în care îmi scriam teza de licență. Pe-atunci Eminescu era amestecat în tot ce făceam, dar cu timpul s-a risipit printre multe alte idei, venite din multe minți. 

FOTO Arhivă
FOTO Arhivă

Prima tentație a fost să vă chem printre versuri, dar povestea, cu toată populația ei, a făcut o criză de aroganță și m-a ținut pe loc, așa că vă invit să ne întoarcem la proza fantastică, labirint ieșit direct din Kant, ale cărui idei i-au drogat pe romantici, convinși intuitiv că infinitul cosmic e în veşnică transformare, populat de nenumărate lumi care se nasc şi mor. De aici s-au și născut o serie de teme, legate de existenţa lumilor paralele, de călătoriile în timp. Eminescu s-a aliniat, iar în Sărmanul Dionis, face apologia kantianismului, așezând în epos o teză care îi plăcea mult: timpul şi spaţiul sunt simple intuiţii umaneele sunt doar în sufletul omului, ca stejarul într-o ghindă. Pe această idee creează fabuloasa întoarcere în trecut a personajului său, alegând o ilustrare originală, devenită şi principala temă a nuvelei.

Eliberat de sub teroarea timpului Dionis îşi regăseşte arhetipul (Zoroastru) şi reia experienţa primei sale întrupări. 

Nuvela nu rămâne la kantianism, ci are și sens teozofic, „aninat” de mitul căderii adamice. 

L-am ales pe Dionis pentru că e bucureștean. E tânăr, e selenar, cum îi zice și numele, și preocupat de o carte anume, magică și visată de romantici: cartea lui Zoroastru (Zarathustra). Dând paginile și visând la perfidiile timpului, descoperă că sensul omului, oricărui om, este de a repeta destinul luciferic: de a pierde paradisul și de a se ridica periodic până la el.  Nuvela prezintă amănunţit doar una dintre existenţele lui Dionis, anume aceea de călugăr medieval, al cărui nume este Dan, înţelegându-se, însă, că experienţa lui metafizică s-a repetat de-a lungul mai multor avataruri. Condiţia de călugăr îi dă dreptul de a-şi găsi mântuirea, dar ratează această şansă şi, aşa cum fusese avertizat, pierde legătura cu istoria profană, mai multe sute de ani, revenind la condiţia umană ca Dionis. Dan întâlneşte un cărturar fascinant, pe nume Ruben, care devine maestrul său spiritual. Acesta îi desluşeşte magia cifrelor (cabbala) şi îi dă cartea lui Zoroastru. În fapt, Ruben este Lucifer, demonul alungat din rai. Ajutat de acesta, Dan descoperă secretul timpului şi pleacă pe Lună împreună cu iubita sa, Maria. Înainte de aceasta, săvârşind un ritual  ocult, îi  încredinţează umbrei sale secretul eliberării şi îi cere să rămână în locul său şi să-şi scrie memoriile. Prin puterea gândului, clădeşte pe Lună un paradis straniu, dar nu poate atinge fericirea absolută pentru că e atins de megalomanie, trecându-i prin minte că ar putea fi Dumnezeu. Îşi pierde credinţa, măsura şi paradisul, pe care îl dobândise. El repetă experienţa luciferică.

Se poate vorbi și despre tema reîncarnării sufletului, venită din hinduism, foarte  populară printre romantici. Dionis îşi descoperă parţial karman-ul (schema individuală a naşterilor şi renaşterilor), fără a fi capabil să spargă samsara (roata reîncarnărilor), pentru a atinge desăvârșirea, eliberarea de tristeţe şi de păcat şi, în ultimă fază, nemurirea. Este posibil ca la această experienţă să fi ajuns personajul din altă nuvelă eminesciană, Avatarii faraonului Tlà, care este urmărit de-a lungul mai multor vieţi, în ultima dintre ele, reîncarnându-se într-un cerşetor idiot, condiţie care îl apropie de sensul purificării brahmane.

 Dionis este orfan și trăieşte într-o mizerie fără dorinţe, iar destinul său se schimbă întâmplător, într-un moment în care, bolnav şi singur, pierde legătura cu universul real. Cum arăta? Exact ca și autorul, ceea ce mă face să aduc aici din nou, acel portret care ne pune în contact cu verbul neliniștit care te face să te bucuri de moștenirile tale: 

Faţa era de acea dulceaţă vânătă-albă, ca şi marmura în umbră, cam trasă, fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. [...]  Ridicându-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în viţe până pe spate.

Pentru un astfel de personaj cuprins de visătorie, toată povestea (călătoria în epoca lui Alexandru cel Bun, întâlnirea cu maestrul Ruben, existenţa sa de călugăr şi lumea pe care şi-o creează în Lună) nu este decât un vis izvorât dintr-o fantezie prodigioasă şi din lecturi obscure. Dionis este doar un sărman, epitet care ilustrează experienţa lui metafizică, de a fi ratat libertatea totală. Fără să ştie, va deveni un neînsemnat epigon al lui Lucifer şi al lui Adam, totodată, căci pierde paradisul şi este condamnat s-o ia de la capăt, exact cum îi spune umbra: 

Tu ştii - cugetă umbra şi el îi auzea cugetările - ştii bine că sufletul tău din începutul lumei şi până acum a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai rămas decât praf. El singur n-o ştie, pentru că de câte ori s-a întrupat din nou, de atâtea ori a băut din apa fără de gust şi uitătoare a Letei; şi nimeni nu l-a însoţit în uitita lui călătorie decât eu - umbra corpurilor în care a trăit el, umbra ta

În credinţele româneşti umbra este considerată imagine a sufletului, reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrală care îşi continuă existenţa, după moartea materială; de aceea sufletele morţilor sunt imaginate ca nişte umbre, vizibile doar în condiţii speciale. În poveştile populare, lângă comori se înalţă adesea o umbră ce se conturează în lumina lunii. În nuvela lui Eminescu, umbra reprezintă partea eternă a fiinţei. Călugărul ia locul umbrei sale căpătând acces la memoria tuturor avatariilor anterioare.

Iniţiat cu intenţie de însuşi Lucifer (Ruben), îngerul alungat din rai, Zoroastru-Dan-Dionis, nu-şi descoperă limitele, doreşte să fie Dumnezeu şi trăieşte iarăşi experienţa căderii, cu şansa unei alte înălţări viitoare. Destinul său este cel al fiinţei căzute, iar povestea sa este povestea sărmanului om. Ca spirit negator, Lucifer are rolul de a-l îndruma pe om să piardă drumul smereniei, ceea ce  se dovedeşte simplu, întrucât personajul, în toate întrupările sale este un revoltat, preocupat de misterul existenței. 

În condiţia de călugăr are şansa de a se elibera din chingile istoriei, dar ratează, pentru că îşi pierde credinţa. Şi condiţia de fiinţă fantastă a lui Dionis îi deschide perspectiva eliberării. De altfel, aceste arhetipuri, frecvente în scrierile eminesciene, sunt adeseori fațete ale dorinţei de libertate. În sensul acesta, Negoiţescu spune că monarchul, călugărul şi poetul sunt cele trei feţe ale împlinirii ideale: Călugărul, Poetul, Monarchul, sunt tipuri ce se pot de fapt confunda între ele şi identifica de asemeni sub trăsăturile unui adolescent (androgin) palid, îndurerat, misterios, de o frumuseţe eterică - la rândul său configurat ca Înger al Morţii. În general, literatura romantică aduce  aceste prototipuri ale aspiraţiei şi biruinţei, iar terenul lor de manifestare este cu preferinţă poezia şi mistica.

Dominată de simboluri romantice (luna, noaptea, călătoria cosmică, visul, cartea magică, textul criptic, ş.a), povestea iese treptat din zona mistică. Sub imperiul luminii selenare, Dionis săvârşeşte ritualul magic de anulare a timpului: când deschide cartea magică, luna trece frumoasă şi clară, pe un cer limpede, iar la miezul nopţii, proiectată în visele lui Dionis, luna pare palidă ca faţa unei virgine murinde. Luna este şi spaţiul în care sălăşluiesc sufletele celor morţi, de aceea fiinţa astrală (cu trup luminos) a călugărului Dan îşi face paradisul pe acest astru. 

Să vorbim și despre cartea magică, motiv foarte drag romanticilor. Labirint de semne şi spaţiu iniţiatic, cartea este aici și o cheie a timpului. Prin intermediul ei, Dionis regăseşte matricea fiinţei şi redobândeşte paradisul pierdut. Este cartea profetului Zoroastru, care, printre altele, pune la originea lumii atât binele cât şi răul, ceea ce motivează construcţia duală a personajului Dan, călugăr ortodox, preocupat de magie, sau pe cea a lui Dionis - filozof superstiţios -, precum şi sensul unui alt simbol de circulaţie romantică: dedublarea. Atât Dionis cât şi Dan îşi părăsesc condiţia materială, desfăcându-se de umbra lor, lăsând-o să le ia chipul şi locul în lumea profană, din care motiv, regăsirea unui avatar anterior se produce ca într-un vis:

 El era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupra-i albastru, limpede, adânc, nouri de jăratic şi aur umpleau cu oştirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură, paserile-n aer, oglinzile râurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului împlea sara chemând la vecernie, şi el? - el - ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac, un comanac negru - în mâna lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute îi păreau toate. El nu mai era el. I se părea atât de firesc că s-a trezit în această lume. Ştia sigur cum că venise în câmp să citească, că citind adormise. Camera obscură, viaţa cea trecută a unui om ce se numea Dionis, ciudat - el visase! "Ah! -  gândi el - cartea mea mi-a făcut şotia asta, în urma cetirei ei am visat atâtea lucruri extraordinare. Ce lume străină, ce oameni străini, ce limbă, parcă era a noastră, dar totuşi străină, alta"... Ciudat! Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis...

În proza fantastică visul devine principalul mijloc de argumentare a evenimentului narativ. Când Dionis ajunge în epoca lui Alexandru cel Bun, îşi pierde conştiinţa existenţei, intră în mod natural în întruparea sa medievală, de călugăr, care, abia trezit din somn, îşi aminteşte că s-a visat în viitor, că era mirean şi se numea Dionis. Procedeul aminteşte de cărturarul chinez Zhuang-Zi care povesteşte că s-a visat fluture, iar la trezire îşi pune întrebarea dacă nu cumva realitatea lui istorică face parte din visul fluturelui, care se visează om. Tot astfel, revenit în veacul al XIX-lea, Dionis se trezeşte ca dintr-un vis, în care a trăit experienţele magice ale călugărului Dan. Dar, Eminescu nu echivalează povestea cu un vis al unei minţi bolnave, ci lucrează cu toate instrumentele prozatorului, găsind motivații veridice: memoriile umbrei lui Dan, găsite în casa lui Dionis, şi care dispar misterios, când personajul îl invocă pe diavol. 

Și finalul nuvelei e tipic romantic - deschis, retoric, prin sugestia unui déjà vu, citându-l pe Gautier:

Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născând şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie.” 

În aceeași linie se înscrie și textul criptic, de pe domul lui Dumnezeu, care îi incită curiozitatea lui Dan, un proverb arab, aşezat sub semnul Sfintei Treimi, sugestie a lumii călugărului care îl caută pe Dumnezeu prin ritualuri păgâne. Acestea amintesc vag de cabbalistul arab Abufalia, care căutând calea de eliberare a sufletului din închisoarea materiei, descoperă că intelectul uman, servindu-se de magia cifrelor, se poate uni cu Dumnezeu printr-un flux de lumină. În simbologia generală, textul indescifrabil conţine de regulă marele adevăr, la care omul nu are acces, de aceea, în opera romantică, manuscrisul secret se pierde, dispare misterios sau rămâne de nedezlegat, ca și în cazul de faţă.

Episoadele stranii (dedublarea, imersiunea în timp, lumea lunară clădită pe puterea gândului, îngerii telepatici) vin pe un fundament filozofic, un melange din diferite doctrine, de la filozofia clasică germană, la metafizica medievală şi la gnostici. De pildă, în viziunea lui Ruben (Lucifer), Dumnezeu este Creatorul şi creaţia totodată, el este sursa timpului şi timpul întreg: 

D-zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic

Ideea, deşi evocă şi viziunile buddhiste, este preluată din gnosticism (Basilide), curent care a fascinat mai mulţi cărturari români, înaintea lui Eminescu (printre care se numără Cantemir şi I. Heliade Rădulescu).  Dar Eminescu face din viziunea sta poveste, spusă într-un mod care este doar al lui.  Și pentru c-a venit vorba, invoc aici metamorfoza lui Ruben în diavol care evocă mai mult laboratorul unui alchimist, decât viziunea folclorică sau religioasă. Să citim din nou fragmentul acestei transformări fabuloase

... casa se prefăcu într-o peşteră cu păreţii negri ca cerneala, lumânarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărţile în beşici mari de steclă, la gură legate cu pergament, în mijlocul cărora tremurau într-un fluid luminos şi vioriu, draci mici spânzuraţi de coarne, care zvăpăiau din picioruşe. Ruben însuşi se zbârci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe, ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strâmbă şi se uscă ...

Teoria reîncarnării sufletului face şi ea obiectul mai multor doctrine filozofice şi religioase, faţă de care scriitorii romantici au arătat interes, însă Eminescu îi dă forță, ilustrând-o printr-o poveste cu totul credibilă. Nu prezintă ca alți romantici călătoria prin istorie, ci integrează povestea reîncarnării  în viziunea sa despre sensul omului:  Zoroastru, după ce trece prin mii de reîncarnări, capătă dreptul de a-şi găsi mântuirea în ipostaza de călugăr medieval, dar ratează această şansă și revine la condiţia umană prin întruparea în Dionis. 

Ceea ce face plauzibilă povestea este faptul că Dionis are acces la existenţele sale anterioare printr-un accident (cartea lui Zoroastru) - şablon de asemenea specific prozei fantastice. Acest amestec de fapte imposibile în lumea reală, narate credibil, motivate filozofic, şi de fapte autentice (precum viaţa cotidiană a lui Dionis) reprezintă esenţa prozei fantastice.

Uneori evenimentul fabulos trimite spre teorii ştiinţifice: după ce hotărăşte să plece în lună, Dan ia pământul şi îl transformă într-o boabă de mărgean, căci, spune autorul, mărimea fiind numai relativă se înţelege că atomii din miezul acelui mărgăritar îşi continuă devenirea.

 Racordată la moda timpului, scrisă pasional dar fără să piardă vreo clipă din vedere logica înlănțuirilor, nuvela Sărmanul Dionis a rezistat timpului, este, pe cât de credibilă, pe atât de bine scrisă, din care motiv am ales-o ca să sărbătorim împreună 175 de ani de la nașterea lui Eminescu.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite