De ce vreau să-mi cresc copiii aici

Întrebarea din titlu s-a născut după discuţiile pe care le-am avut în redacţie pe tema summitului european care începe la Bruxelles.

În timp ce pregăteam articolele pe acest subiect, le-am spus colegilor mei că de acest summit depinde, în mare măsură, „dacă mai are rost să-ţi creşti copiii în România“.

Argumentul era că, dacă în următorii şapte ani (cât durează viitorul exerciţiu bugetar) nu reuşim să atragem suficiente fonduri europene pentru a ne dezvolta susţinut şi a ne apropia semnificativ de media nivelului de trai din UE, atunci şi generaţia copiilor noştri, născuţi în ultimii 10-15 ani, se va transforma într-una „de sacrificiu“. Aşa cum sacrificate au fost şi generaţiile străbunicilor noştri (Primul Război Mondial), a bunicilor (al Doilea Război Mondial şi închisorile comuniste) şi a părinţilor noştri (a căror tinereţe s-a risipit în iluzia comunistă). Despre noi, „decreţeii“, nu vreau să mă pronunţ, pentru că sunt „înăuntru“, însă l-am mânia pe Dumnezeu dacă am uita vreodată că, într-un moment optim, la trecerea dintre adolescenţă şi tinereţe, am primit darul libertăţii.

Acest argument era complet greşit, şi mi-am dat seama de asta doar mai târziu, singur, ducând ideea mai departe şi întrebându-mă de ce, la urma urmei, vreau, vrem (mulţi dintre noi), să ne creştem copiii în România. Chiar, de ce? Există vreun neajuns în a-ţi pregăti copilul să devină „cetăţean global“ şi a-l încuraja să zboare, să-şi „trăiască viaţa“?

Bineînţeles că răspunsul simplu, cel individualist, este „nu“: ca părinţi, trebuie să ne „educăm“ pentru a nu interveni în deciziile importante ale copiilor noştri ajunşi adulţi. Dar, ca temă spirituală, răspunsul e cu totul altul.

Vreau să-mi cresc copiii în România pentru ca istoria noastră să capete rost. Da, mărturisesc, mi-am descoperit – şi vă invit să faceţi o introspecţie similară – o disperare incipientă la gândul că ei s-ar stabili altundeva. Mi-e ruşine, dar e adevărată. Însă, dincolo de asta, vreau să-mi cresc copiii în România pentru că lanţul generaţiilor „de sacrificiu“ trebuie să fie rupt, odată şi-odată, şi nu doar printr-o excepţie providenţială, cum s-a întâmplat în 1989, ci pentru că noi înşine refuzăm să-l acceptăm ca atare.

Vreau să-mi cresc copiii în România pentru că doar două generaţii consecutive născute din părinţi cu educaţie urbană nu ajung pentru ca o ţară să fie stăpână pe sine însăşi. E nevoie ca ascendenţele să dea rod, ne trebuie un nou paşoptism, unul continuu, care să ne vindece complexele de inferioritate.

De fapt, vreau să-mi cresc copiii în România pentru războaiele străbunicilor, pentru puşcăriile bunicilor şi pentru şantierele părinţilor.  Pentru că sacrificiul e singura şansă şi unica noastră legătură în timp.