România: reculul punţii

0
0

Ceea ce urmează va displăcea şi va stârni revoltă, dar suntem datori să căutăm adevărul pentru a ne împăca şi a ne găsi liniştea.

E sâmbătă. Mâine sunt alegerile pe care USL - alianţă formată dintr-un partid social-democrat condus de un tânăr care şi-a dorit puterea atât de mult şi atât de repede, încât şi-a plagiat lucrarea de doctorat de dragul CV-ului, un partid liberal al cărui lider n-a lucrat niciodată în mediul privat şi care mai e şi recordmanul absenţelor în Parlament, şi un partid conservator unde preşedintele formal e o marionetă, iar cel informal şi-a turnat rudele la Securitate – le va câştiga.

Şi le va câştiga de o asemenea manieră, la o asemenea diferenţă faţă de ceilalţi, că trebuie să ne întrebăm: cum se explică această victorie? Cum se explică, totuşi, că românii vor să fie conduşi de un hoţ, un chiulangiu şi un pupăitor? Am înnebunit? Sau există ceva şi dincolo de această opţiune contrariantă?

Cauzele cele mai simple ale votului din 9 decembrie vin din guvernarea PDL – corupţia generalizată, dublată de aroganţă, dar mai ales reducerea salariilor bugetarilor. La mijloc, catalizator al nemulţumirii, stă nimeni altul decât preşedintele Băsescu, politicianul care nu poate face un bine fără să facă un rău pe măsură, bărbatul care nu iubeşte dacă nu e iubit, omul care-şi domină excesul de vanitate doar cu o vanitate superioară.

Triumful USL este, printre altele, efectul în masă al incapacităţii sale de a dărui.

Dar acestea sunt cauzele cunoscute şi la îndemână. Atât PDL, ca partid de guvernământ, cât şi Traian Băsescu, în calitate de preşedinte, au pierdut înăuntru ceea ce obţinuseră în afară. Austeritatea a fost salutară, dar binele ei s-a risipit printre degetele celor care furau din bugetul redus. Orientarea către Vest a politicii externe este cea firească, dar binele ei a fost ciuruit precum graniţa dintre interesele naţionale ale României şi prospecţiunile unor companii multinaţionale.

Victoria USL nu ar fi însă la fel de netă fără un alt temei, mult mai ascuns, pe care îl voi numi reculul punţii.

Ceea ce urmează va displăcea şi va stârni revoltă, dar suntem datori să căutăm adevărul pentru a ne împăca şi a ne găsi liniştea.

Românii, prin aşezarea şi istoria lor, nu au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi niciodată poporul unei singure alegeri strategice. Nu putem şi nu avem dreptul să facem aşa ceva. Voinţa de a exista ca ţară nu ne permite să jucăm la un singur capăt. Nici voievozii, nici domnitorii instalaţi de Înalta Poartă, nici regii noştri, nici preşedinţii postbelici n-au avut cum să se alăture unei tabere, fără alternativă. Nici o ţară mică nu face asta: pur şi simplu.

Trebuie să avem întotdeauna un plan B, altfel am fi iresponsabili în faţa viitorului. Această obligaţie “genetică” se reflectă, în special după obţinerea independenţei, într-o ruptură culturală: în România se constituie permanent, ca o evoluţie naturală, atât o grupare tradiţionalistă, care solicită rămânerea la obiceiuri şi respingerea asalturilor “superficialităţii”, dar şi una modernizatoare, ca o locomotivă a civilizaţiei, care sparge, la intervale necesare, inerţia şi complacerea în banal.

De la “formele fără fond”, trecând prin fanatismul interbelic şi până azi, la ciocnirea dintre noua stângă marxistă care lucrează în multinaţionale şi noua dreaptă îmbrăcată în ie pe Facebook, România este rezultatul unui balans de bun augur care o ţine în priză şi totodată o menţine moderată.

Combinaţia dintre nerăbdarea şi creativitatea progresiştilor, pe de o parte, şi întoarcerea îmbogăţitoare la trecutul sacrificial, pe de altă parte, este ceea ce ne defineşte ca popor şi ceea ce ne dă viaţă în fiecare zi.

România este o punte care se repliază ori de câte ori se apropie prea mult de unul dintre maluri. Acest recul îi asigură continuitatea. Stabilitate prin instabilitate, previzibil doar cu rezervă de imprevizibil, drumul ca ţintă.

De aceea, dincolo de politicieni, ignorându-i, dintr-o nevoie de echilibru inerentă oricărei punţi, respingând orice alegere definitivă ca pe un posibil blocaj letal, românii, ca tendinţă majoritară, se întorc către mijlocul punţii. E o întoarcere către centrul propriei fiinţe, acolo de unde totul redevine posibil, atât tradiţia, cât şi rebeliunea, credinţa şi chestionarea ei, adevărul şi dreptatea. Să fim încrezători.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite