De ce mergem la școală?

A început noul an școlar. Dar de ce mergem la școală? Întrebarea aceasta ar trebui să ghideze tot ce urmează. Una dintre finalitățile educației este formarea unor oameni autonomi, capabili să își exercite gândirea critică, care să devină cetățeni responsabili ai unei societăți democratice. Așa ar trebui fie proiectat întregul demers al școlii, de la minister până la sala de clasă. Se întâmplă asta? 

Foto: Credit foto: Ciprian Apetrei

Prima didactică ar trebui să îi ofere profesorului libertatea de a-și cumpăra ceea ce îi este necesar pentru activitate. Cea mai mare parte a sumei trebuie însă folosită pentru cursuri de formare, iar oferta de cursuri a început rapid să includă pachete care seamănă tot mai mult cu oferte turistice. Profesorul ajunge astfel să aibă tot mai puțină libertate asupra felului în care își folosește propriul beneficiu profesional.

Portofoliul profesorului, introdus ca o cerință nouă în acest an, aduce la începutul școlii zeci sau sute de pagini pentru fiecare cadru didactic. În același dosar sunt puse din nou numirea de la inspectorat, actele privind gradele didactice, CV-uri și alte documente care există deja la secretariatele școlilor. Se adaugă cursuri și alte documente despre care nu există criterii clare. La aproximativ 200.000 de cadre didactice din învățământul preuniversitar, chiar și câteva zeci de pagini pentru fiecare înseamnă milioane de foi adunate pentru un control fără folos pedagogic. Profesorul consumă timp pentru dosar, iar sistemul consumă resurse pentru verificarea dosarului.

Ziua metodică are o poveste aparte. A fost o tradiție a învățământului timp de zeci de ani, cu un rost profesional precis: oferea profesorului un spațiu de libertate, de reflecție, de întâlnire cu ceilalți profesori și de discuție asupra propriei activități. Era un timp dedicat profesiei și gândirii despre educație. Dispariția ei a fost comunicată prin decizii informale ale inspectoratelor, transmise directorilor ca un ordin. O asemenea schimbare ar fi avut nevoie de o justificare clară la nivelul ministerului.

Interimatul directorilor și al directorilor adjuncți arată o altă problemă. Ministerul avea responsabilitatea de a organiza la timp concursurile pentru ocuparea acestor funcții. Nu a făcut-o. În locul concursurilor, școlile au fost puse să convoace profesorii în perioada concediilor pentru a vota prelungirea interimatului. Profesorii au fost astfel chemați să repare o nepăsare administrativă a ministerului. Iar concursurile urmează să fie organizate în timpul anului școlar.

Inspectoratele ar trebui să fie structuri de sprijin pentru școli, funcții suport ale sistemului, menite să ajute directorii și profesorii în activitatea lor. Ele ajung însă să funcționeze ca structuri de control, ca un fel de supra-șefi ai directorilor și profesorilor, prin instrumente administrative care consumă timp și energie fără folos pedagogic.

Manualele pentru clasa a IX-a sunt o altă problemă. Sunt noile manuale, aflate de mult timp în dezbatere și care ar fi trebuit să fie pregătite până la începutul anului școlar. Școala începe fără ele, iar explicația este că procedura de achiziție mai durează. Calendarul începutului de an școlar este cunoscut din timp. Manualele ar trebui să fie pregătite în raport cu acest calendar, astfel încât profesorul și elevul să aibă instrumentele necesare din prima zi.

Am avut un ministru cu puteri depline, Daniel David, care a avut o relație constant conflictuală cu profesorii și a făcut declarații percepute de aceștia drept umilitoare, inclusiv cu sprijinul prim-ministrului. Odată cu schimbarea ministrului, era firesc să apară speranța unei revalorizări a profesiei și a unei reîmpăcări între minister și profesori. În timpul verii, însă, sistemul a continuat să arate în mare măsură la fel: cozi la inspectorate pentru posturi, dosare interminabile, proceduri pentru interimate și aceeași presiune administrativă asupra oamenilor care ar trebui să se ocupe de educație.

Școala nu poate avea drept finalitate simpla pregătire pentru examene. Ea trebuie să pregătească oameni autonomi, cu gândire critică, oameni capabili să pună întrebări, să judece cu propria minte și să devină cetățeni responsabili. Pentru ca acest lucru să se întâmple în sala de clasă, autonomia trebuie să existe de sus până jos: în politicile ministerului, în funcționarea școlilor, în libertatea directorilor și, mai ales, în activitatea profesorului. Este greu să investești în gândirea critică a elevului când profesorului i se cere să urmeze mecanic proceduri, să adune sute de pagini și nici măcar să își poată folosi liber propria primă didactică pentru ceea ce consideră necesar.

Toate aceste lucruri trebuie privite împreună. Fiecare procedură poate părea, luată separat, un detaliu administrativ. Adunate, ele descriu însă o anumită concepție despre școală: una în care controlul și conformarea ajung să ocupe locul încrederii, al autonomiei și al reflecției profesionale. Iar atunci apare întrebarea de la început: de ce mergem la școală?

Vă propun această imagine: o stradă cu un nume frumos, Strada Slovei. Indicatorul ei este aproape acoperit de spini. Am ridicat o parte dintre ei pentru fotografie, pentru ca numele străzii să poată fi văzut. Dacă lucrurile vor continua să se adune astfel, vom avea din ce în ce mai mulți spini pe strada pe care vrem să o construim din cuvinte. La un moment dat, vom vedea tot mai greu drumul și vom ajunge să uităm chiar de ce am plecat la școală.

Când ne apucăm de dat spinii la o parte?