De ce citim literatură?

Din dragoste pentru proză, mă voi referi aici doar la literatura epică: de ce citim povești? Iată o întrebare pe care o pun adeseori studenților, iar invariabil, primesc câteva tipuri de răspuns.

Unii citesc ca să afle lucruri despre viață, preferând proza contemporană, realistă, iar alții, mai puțini, citesc pentru desfătare. Dar în ambele situații există o dorință de dialog, pentru că aș îndrăzni să spun că proiectul existențial al ființei are o derulare narativă. Naratorul caută un interlocutor pentru a arunca asupra lui apăsarea unei poveşti. Prin relatare, întâmplarea se diluează, îşi pierde forţa, devine bun public, ieşit de sub responsabilitatea povestitorului. Este ceea ce încearcă Stavroghin, în Demonii lui Dostoievski. Îl asculți pe un astfel de om? Uneori da, iar aceasta este un prim motiv de lectură, simpatia față de cineva.

În alte situații, omul citește o poveste pentru latura ei spectaculară. Naratorul histrionic te seduce prin discurs. El i se înfăţişează interlocutorului ca personaj-povestitor, ca maestru al istorisirii, trăgându-l de mânecă să ia parte la spectacol. Dar, povestirea este şi un act de manipulare. Cine o spune cunoaşte foarte bine publicul şi îi speculează sensibilitatea. Este cazul povestirilor moralizatoare, de genul parabolelor biblice ori al povestirilor lui Chaucer.

Există și-o istorisire cerșetoare, care-ți cere ajutorul O citești pentru că are nevoie de tine; de la început îți cere să te implici și să iei parte la reconstituirea întâmplărilor, să participi la deznodământ.

Apoi, pot vorbi despre o ipostază testamentară, când naratorul expune faptele cu speranța ca ele să fie repovestire mai departe, să intre în eternitate. În Epopeea lui Ghilgameş, de pildă, personajul titular îşi înfăţişează experienţele pentru că este convins că aceasta este calea nemuririi pe care o căutase toată viaţa.

În fine, există cazul naratorul, copleșit de admirație faţă de subiect în asemenea măsură, încât te contaminează cu entuziasmul său și citești de dragul acestei pasiuni debordante.

Uneori, povestitorul deschide, prin istorisirea sa, uşa unui labirint. El este stăpânul acestui spaţiu, deţinătorul cheilor, iar această ipostază îi motivează actul povestirii, ca în cazul Şeherezadei.

În sfârșit, mai citim pentru că naratorul este scandalos de sincer.

Aceste sunt motivele clasice pentru care ne apucăm de citit o poveste. În toate situaţiile de mai sus, povestirea îl implică nemijlocit pe cititor. Pe lângă faptul că îl obligă să se oprească din drumul său şi să asculte, îl invită şi să participe la experiența relatată. Prin aceasta, absoarbe evenimentele, este marcat afectiv şi moral, constrâns chiar să răspundă, să intervină, să comenteze, să se solidarizeze ori să respingă evenimentul.

Voi ce fel de cititori sunteți?

(Doina Ruști, Mesajul subliminal în comunicare, 2005)