Dan Dungaciu: „Ce înseamnă de-suveranizarea României în Transilvania? O clarificare pentru presa de la Budapesta”
0A da prea multă importanţă Tratatului de la Trianon riscă să ne atragă în capcana propagandistică ungară care ocultează realităţile de pe teren şi arată obsesiv doar spre documentul formal.
Budapesta vrea să acopere cu o zi (4 iunie 1920), o realitate istorică de mii de ani, respectiv prezenţa românească covârşitoare în Transilvania şi dorinţa de emancipare naţională. Pentru români, Trianonul este un moment care a consfinţit firesc un adevăr mai adânc: dreptul la autodeterminare (pax americana a Preşedintelui Wilson), exprimat prin decizia democratică a populaţiei Transilvaniei de a se uni cu România. Trianon a fost o consecinţă, nu un punct de plecare. Un copac, nu o pădure; un vârf de aisberg vizibil care nu poate acoperi celelalte 9/10 care stau scufundate în oceanul realităţilor istorice.
Pe scurt, Trianon înseamnă un episod – însemnat, desigur – din seria documentelor/tratatelor care au confirmat realităţile de pe teren şi noua configuraţie naţională a României după cel de-al doilea Război Mondial. Aşa cum nu trebuie ignorat, nu trebuie, în niciun caz, exagerat.
Mixa acestui material de 4 iunie este prin urmare alta: să clarifice esenţa bătăliei de azi a unei Ungarii neostoite, mereu în căutare de înfrângeri, la 100 de ani după Trianon. Ea se numeşte de-suveranizarea României în Transilvania.
Presa ungară, cu ochii la castravete
Nevoia clarificării acestui concept, lansat cu un an în urmă, a venit inclusiv în urma reacţiilor din presa ungară în urma articolului nostru publicat pe 27 aprilie 2020 în pagina LARICS - „Epidemia de hungaro-virus ameninţă regiunea. Un document al guvernului ungar, «decorat» de... Miklós Horthy”.
Pe 29 aprilie 2020, portalul pro-guvernamental Origo.hu a publicat materialul „A koronavírushoz hasonlította a magyarokat a román propagandaszervezet egyik vezetője” (Unul dintre liderii organizaţiei româneşti de propagandă a comparat ungurii cu coronavirusul). Articolul a fost preluat rapid de panaramanet.hu, politik.karpat.in.ua, karpatinfo.net, propeller.hu, syfeed.com, etc.
După o zi, pe 30.04.2020, publicaţia pro-guvernamentală ungară Magyar Nemzet a publicat materialul intitulat „A magyarvírustól retteg egy CEU-n végzett román értelmiségi” (Un intelectual român care a absolvit Universitatea Central Europeană/CEU se teme de virusul ungar), cu referire tot la articolul de pe LARICS.
Nu o polemică vom face aici. Ar fi imposibil, căci materialul de bază este o critică a unui articol pe care nu l-am scris niciodată. În esenţă, reacţiile sunt, vorba lui Caragiale, o întoarcere obsesivă la... castravete. Iată ce scrie Origo.hu: „Dan Dungaciu, Senior Analist din conducerea organismului de propagandă din Bucureşti, LARICS („Centrul pentru Analiza Războiului Informaţional şi a Comunicării Strategice”) al Academiei Române de Ştiinţe, care a realizat teorii ale conspiraţiei anti-ungare, i-a luat apărarea ambasadorului Marius Lazurcă, cel care a intervenit făţiş în politica internă ungară luând partea copreşedintei partidului ungar „Dialog pentru Ungaria”, Szabó Tímea. Autorul articolului, care a luat cuvântul şi la Universitatea Soros, l-a atacat pe ministrul de externe, Péter Szijjártó şi - cine mai ştie de câte ori – a acuzat Guvernul ungar că a intervenit în afacerile interne ale României, de data aceasta prin echipamentul de protecţie trimis maghiarilor din Transilvania. În plus, analistul a comparat ungurii cu coronavirusul, menţionând un „virus ungar”, despre care a spus că infectează regiunea”.
După care urmează o analiză - distorsionată precum premisele - menită să „probeze” capetele de acuzare.
Dincolo de capul principal de acuzaţie, pusă drept titlu de influentul Magyar Nemzet – autorul ar fi fost „bursier la Central European University (CEU)”, deci, clar, Şoros -, subiectele menţionate sunt absolut razante în economia articolului, nu ele sunt substanţa lui, căci obsesiile maghiare interne nu sunt problema LARICS. Articolul nostru, cum lesne se poate constata, a avut un singur punct esenţial: Ungaria are ca proiect, astăzi, o reducere a ponderii României în regiune şi, subsecvent, de-suveranizarea României în Transilvania. Planul Kos Karoly – personaj despre a cărui genealogie hortistă nu se spune nimic la Budapesta – este parte a acelui proiect. Că acest proiect va reuşi sau nu e altceva. Că el există, ni se pare evident. Iar consideraţiile din presa ungară nu au reuşit să ne convingă cu nicio iotă că lucrurile ar sta altfel; dimpotrivă.
De aceea credem nimerit acum, inclusiv pentru cititorii unguri, să facem câteva clarificări conceptuale despre ceea ce înseamnă de-suveranizarea României în Transilvania în accepţiunea noastră.
Ce înseamnă de-suveranizare?
Foto: Titlul din publicaţia pro-guvernamentală de la Budapesta, Magyar Nemzet (30.04.2020): „Un intelectual român absolvent al Universităţii Central Europene (CEU) se teme de virusul maghiar”.
Termenul de-suveranizare a fost utilizat până acum în următoarele contexte şi accepţiuni, pe care pe prezentăm rapid mai jos, cu precizarea că niciuna dintre cele vehiculate până în prezent nu reflectă ideea în care utilizăm noi sintagma:
- Globalizare şi de-suveranizare: ideea de de-suveranizare s-a folosit în contextul dezbaterilor despre globalizare şi efectele implicite ale acesteia. Discuţia este mai degrabă metaforică şi sugerează că, în mod fatal, globalizarea aduce după sine o creştere a interdependenţelor, în special economice, dar şi culturale şi politice. În consecinţă, unul dintre efectele viitorul „sat global” ar fi şi scăderea importanţei fiecărui actor naţional în parte, deci o de-suveranizare implicită, cum spuneam, nevalidată de tratate, dar confirmată de realităţi.
- Uniunea Europeană şi de-suveranizarea: discuţia aici este despre „cedarea de suveranitate” a statelor europene atunci când au aderat la UE. A fost o decizie asumată, conştientă şi negociată politic, şi cu proprii cetăţeni şi cu Bruxelles-ul. Deşi pentru state suveranitatea rămâne un concept esenţial, identitatea statală are tendinţa, după aderarea la UE şi integrarea europeană, de a se atenua (aşa-numitul „effacement”). În esenţă, este vorba de transferuri de competenţe din partea statelor către instanţele/autorităţile supranaţionale, europene, reducând aria în care suveranitatea statelor se manifestă neştirbită. Este însă, repetăm, o decizie asumată şi conştientă a statelor.
- De-suveranizarea în fosta URSS: Rusia de astăzi de-suveranizează constant şi sistematic teritorii din fosta URSS. Cazurile aşa numitelor „conflicte îngheţate” sunt expresia unei de-suveranizări vădite. R. Moldova este de-suveranizată în Transnistria, Georgia în Osteia de Sud şi Abhazia, Ucraina în Donbas sau Crimeea. Practic, este vorba despre state care îşi pierd fără voia lor atributele suveranităţii asupra unei părţi din teritoriul lor recunoscut internaţional, ca urmare a unor intervenţii militare (conflicte, războaie etc.) în care Rusia a jucat de la început sau ulterior un rol decisiv.
De-suveranizarea României în Transilvania
Acest proiect unguresc, respectiv de-suveranizarea României în Transilvania, în sensul pe care l-am utilizat noi, nu este acoperită de nici una dintre accepţiunile anterioare. Este vorba despre o tentativă care se deosebeşte de primul caz pentru că nu are doar nuanţe metaforice şi nici nu este o fatalitate a unei lumii în schimbare profundă. Se deosebeşte de cea de-a doua pentru că nu are asumarea statutului român, care nu şi-a propus nicio „cedare de suveranitate” în această regiune. De-suveranizarea României în Transilvania nu este nici o realitate de fapt, consecinţă a unei ocupaţii militare explicite sau hibride, pentru că Ungaria nici nu a declarat război şi nici nu a instigat – până acum? – populaţia locală la revoltă şi separatism precum în cazul „conflictelor îngheţate” din spaţiul fostului URSS.
E vorba de altceva. Asistăm, în cazul tentativei de de-suveranizare a României în Transilvania, la o operaţiune a guvernării Orban în care Budapesta, arogându-şi competenţe şi drepturi pe care nu le are, în faţa unui stat român – în ultimii ani - introvert, reactiv şi fără proiect, reuşeşte să se insereze în acest teritoriu fără nicio delegare sau fără nicio permisiune explicită. Practic îşi arogă atribuţii, una câte una, în faţa unor tăceri care devin acceptări tacite. Iniţial îşi vâră unghiile, apoi toate degetele, apoi toată mâna, urmează braţul până la cot şi în final până la umăr. Când ai o asemenea prezenţă, ajunsă la cote de neimaginat iniţial, se cheamă că ai un partener pe teren, la tine în curte, care e atât de puternic înşurubat că acum îţi cere să fie recunoscut, ca părtaş, în tot ceea ce ţine de curtea ta.
Ce faci mai departe? Fie îi ceri să îşi scoată mâna de acolo – ceea ce nu e cazul; fie i-o scoţi tu, cu forţa – ceea ce poate presupune costuri; fie îl accepţi ca partener şi îţi/îi negociezi poziţia.
Orice altă stare este una intermediară, de interregn, care e menită să dureze puţin, până când conjuncturile se vor schimba şi realităţile naţionale/regionale/continentale se vor echilibra/dezechilibra în alt mod.
Să vedem acum cum a procedat Ungaria şi cum procedează pentru a se înşuruba cât mai judicios în curtea românească şi a se institui ca partener fatal de dialog. Adică cum a forţat şi forţează de-suveranizarea României în Transilvania, ca prim pas spre co-suveranizare.
Cum face Ungaria de-suveranizarea României în Transilvania? Reperele unui proiect
Foto: premierul Viktor Orban arătând invitaţilor polonezi harta „Ungariei Mari” care tronează în biroul său.
Privite disparat, neatent, sincopat, acţiunile Budapestei pot stârni iritări sau enervări punctuale. Puse în context, aşezate pe un ecran suficient de amplu, ele se relevă mai pregnant. Reperele proiectului de de-suveranizare – unele directe altele indirecte – au fost discutate, punctual, în cadrul LARICS. E timpul acum să le punem cap la cap pentru a avea o imagine mai clară şi mai coerentă a unor evenimente/declaraţii/gesturi a căror semnificaţie poate să ne scape dacă le scoatem din context.
- Autonomia. Politica Ungariei în vederea dobândirii unei ponderi geopolitice este crearea de „autonomii” pe teritoriile locuite de maghiari din statele vecine. Propaganda Budapestei pretinde fără niciun temei juridic că soluţia la drepturile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ar fi autonomia teritoriilor unde locuiesc aceştia. De aici şi insistenţa pentru noţiunea nerecunoscută internaţional de „drepturi colective”. Indiferent de situaţia respectării drepturilor minorităţilor în statele vecine, indiferent dacă acestea sunt membre UE-NATO ca România sau Slovacia sau nu, ca Serbia şi Ucraina, soluţia magică este „autonomia”. Ungaria urmăreşte să se înconjoare de o „centură” de regiuni autonome de pe teritoriile statelor vecine, unde să împartă suveranitatea cu statele respective, autonomiile devenind în această viziune nişte condominiumuri, ungaro-române, ungaro-ucrainiene şamd unde Ungaria să-şi exercite influenţa social-economică, politică, culturală.
- România este competitor regional pentru Ungaria. Este evident că la Budapesta există, acut, simţul competiţiei şi ideea ca Ungaria să devină hub regional inclusiv în detrimentul şi prin marginalizarea României. În plus, slăbirea statutului român sporeşte prin recul şansa de-suveranizării României în slăbirea statutului român. În această perspectivă generală trebuie privite gesturi care nu sunt în niciun caz expresia unei isterii ungureşti de moment, ci, mai degrabă, consecinţa unei politici de îngrădire (containment) la adresa României:
- sugrumarea Dunării la Budapesta (din motive „ecologice”) şi subminarea programatică a oricărei tentative de a face din Constanţa un reper geo-economic în regiune;
- blocarea accesului României la OECD sau în alte formate internaţionale care ar aduce un plus de prestigiu şi nu numai;
- Intervenţiile brutale în politica gazelor din România, de exemplu declaraţia provocatoare privind exploatarea gazelor din Marea Neagră făcută chiar la Bucureşti de către Kristor Terhes, şeful operatorului naţional de gaze din Ungaria, FGSZ, corroborate cu alte acţiuni la nivel european, de exemplu privind impunerea interconectivităţii energetice europene în condiţiile Ungariei sau oprirea unilaterală a conductei de gaze BRUA pe teritoriul Ungariei, desi BRUA a fost conceput ca un proiect European care avea traseul până în Austria.
- Impunerea unor căi de transport pe teritoriul românesc în interesul Ungariei şi în detrimentul României, profitând de indiferenţa şi incompetenţa autorităţilor române, de exemplu autostrada „Via Carpatica”, ce vizează conectarea Ungariei de Balcani şi portul grecesc Salonic de la Marea Egee.
- Politica de menţinere a unui excedent comercial enorm cu România, de 2,7 miliarde euro, cel mai mare deficit pe care îl are România după cel înregistrat în relaţia cu China. Acesta s-a creat inclusiv prin existenţa investiţiilor, a firmelor ungureşti care activează în România. Guvernul de la Budapesta susţine agresiv extinderea în România a companiilor ungureşti, printre care MOL şi OTP, în timp ce blochează abuziv investiţiile în Ungaria ale unor firme din România, cum ar fi OMV-Petrom sau RCS-RDS.
- iniţiativele diplomatice ale Budapestei în R. Moldova, pe care le-am discuta în altă parte, care se fac, evident, şi pentru subminarea statutului României în regiune;
- parteneriatul „strategic” cu Federaţia Rusă pentru dobândirea unui suport special în regiune, inclusiv, sau în primul rând, în relaţia cu România.
- Blocarea vizitei Papei în România în 2018 şi încercarea de instrumentalizare în 2019. Ar intra tot la prima categorie, dar merită, prin semnificaţii, menţionată separat. Dincolo de faptul că Péter Erdő Primatul Bisericii Catolice Ungare are pe blazonul de cardinal semnele Ţinutului Secuiesc, respectiv soarele şi luna pe fundal albastru, Budapesta a făcut tot posibilul să blocheze vizita Papei în România în 2018. Că a reuşit ea sau motivele au fost altele, cert e că Ungaria a încercat şi vizita nu s-a realizat de Centenarul românilor. În 2019, când vizita a devenit inevitabilă, Budapesta a încercat să o instrumentalizeze (vizita Papei în Transilvania, cum titra presa de la Budapesta) şi să o folosească în interesele ei de de-suveranizare. Una dintre iniţiative a fost intonarea imnului Ungariei la Şumuleu Ciuc în prezenţa Suveranului Pontif şi a preşedintelui Ungariei, prezent la eveniment. Nu a avut noroc. Ploaia a făcut la numărul celor prezenţi la procesiunea Şumuleu Ciuc să fie descurajant de mic, şi acolo s-a pierdut bătălia. Aşa e cu Ungaria în istorie: dimensiunea o trădează de fiecare dată, iar dimensiunea, trebuie să înveţe şi ea, contează. În plus, când s-a cântat imnul Ungariei – căci s-a cântat, până la urmă -, printr-un gest fără echivoc, Sanctitatea Sa s-a ridicat şi a plecat, ceea ce a transformat cântarea Imnului de stat al Ungariei într-o umilinţă şi mai mare: a fost fondul sonor al ieşirii Suveranului pontif de pe scenă. În final, propagandistic a fost un fiasco pentru Budapesta. Dar asta nu înseamnă că nu s-a încercat, inclusiv cu ocazia vizitei Papei în România, o echivalare a Ungariei şi a României la Şumuleu Ciuc.
Foto: Şumuleu Ciuc, 1 iunie 2019: momentul când, în timp ce se cânta imnul Ungariei, Papa Francis se ridică şi pleacă de pe scenă (Sursa: captură TVR1).
- Geografii imaginare contra statutului român: de-suveranizarea statutului român se poate face mai lesne prin acreditarea unor geografii imaginare cu scopul de a acredita entităţi politica-geografice dincolo – şi chiar împotriva – legislaţiei româneşti. Prima dintre ele este acreditarea în România, dar şi în afara ei, a aşa numitului „Ţinut Secuiesc”, despre care LARICS a avertizat deja. A doua este acreditarea unui imaginar „bazin carpatic”, de fapt o siluire şi distorsionare a geografiei însăşi. Nu există „bazine” ale munţilor, decât printr-un abuz. Sintagma de „bazin carpatic” înseamnă, politic, acreditarea unei aşa numite naturaleţi geografice a unui aşa zise „Ungarii Mari”, care, chipurile, este o realitate firească inclusiv pentru că ar fi înconjurată de „frontiere naturale”. Este o siluire politică a geografiei – de fapt o campanie propagandistică - pentru a birui demografia, dreptul la autodeterminare, majorităţile democratice evidente din regiune.
- Planul Kos Karoly de investiţii ale Ungariei în Transilvania (şi numai în Transilvania). Nu mai stăruim asupra lui, căci am făcut-o deja. Faptul că Budapesta aplică documente privitoare strict la cetăţeni români de limbă maghiară care trăiesc în România fără să menţioneze explicit în tot cuprinsul documentului statul român sau guvernul României este, dincolo de desconsiderare vădită, o tentativă strategică de a muta liniile roşii în relaţia bilaterală, respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român. Este ceea ce reprezintă până în prezent o culminaţie în proiectul de de-suveranizare.
- Iniţiative la nivel european ale Budapestei prin care suveranitatea statutului român asupra teritoriilor locuite de minoritari maghiari devine tot mai precară. Am vorbit deja în cadrul LARICS despre acestea. Prima, „Minority Safe Pack” (analiza aici şi aici) ţine de accentuarea drepturilor minoritaritor şi pregătirea terenului pentru autonomie teritorială, a doua poartă denumirea „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale” şi vizează, iarăşi, o surpare a suveranităţii României asupra unor teritorii cu populaţie minoritară (analiza aici).
Foto: Conferinţa de presă a Minstrului de Externe al Ungariei, Szijjártó Péter, alături de liderul UDMR Kelemen Hunor, în conferinţa de presă susţinută, contrar uzanţelor, la sediul partidului din Cluj-Napoca (26.05.2020).
- Maghiarii din afara Ungariei sunt responsabilitatea Budapestei. Planul Kós Károly este parte a unui proiect asumat şi urmat consecvent de diplomaţia maghiară a regimului Orban. Inclusiv în incidentul relativ recent cu Ambasadorul României la Budapesta, Ministrul de externe ungur Szijjártó Péter a profitat de prilej – căci i s-a oferit, pripit, un bun prilej - pentru a retransmite, în postarea sa de pe FB, cel mai important mesaj al diplomaţiei maghiare: „...şi ambasadorul român – adică România, n.n. - trebuie să înţeleagă limpede ca apa că maghiarii din afara graniţelor sunt parte a naţiunii maghiare. De aceea, şi în viitor îi vom ajuta exact cum am făcut-o şi până acum”.
- Oficialii maghiar vorbesc Bucureştiului din sediul unui partid politic din Romînia. Mai trebuie adăugat ceva, aparent benign, dar nu este: obişnuinţa oficialilor maghiar de a avea conferinţe de presă comune cu liderii UDMR în sediul de partid al acestei formaţiuni este iarăşi un mesaj foarte clar către Bucureşti că, în Transilvania, Ministrul de Externe al Ungariei nu respectă regulile de protocol pe care le-ar respecta în altă parte. Demnitarii unguri fac conferinţe de presă la sediul unui partid din România –UDMR, ceea ce constituie o ingerinţă în politica internă românească, susţinând în acelaşi timp că ei nu se amestecă în treburile interne ale României, ceea ce reprezintă totodată un cinism şi o absurditate. Altminteri spus, Transilvania este „un altceva” în pentru oficialii de la Budapesta, iar Bucureştiul trebuie să ţină seama şi, chipurile, să se conformeze.
Tot o imixtiune grosolană în treburile interne ale României şi un atentat la suveranitatea naţională îl reprezintă solicitările la adresa statului român de creare a autonomiei pe teritoriul românesc făcute de oficiali de la Budapesta, instigarea în acest sens a partidelor şi organizaţiilor maghiare din România, culminând cu prezenţa fizică a demnitarilor din Ungaria la reuniuni ale acestor partide, organizaţii, la care se elaborează diferite proclamaţii, manifeste, rezoluţii, proiecte de lege privind autonomia.
- Asumarea de către Budapesta a responsabilităţii pentru cetăţenii români de etnie maghiară. Un singur exemplu ilustrativ: cazul Kelemen Hunor, cetăţean român care, în aprilie 2019, a primit interdicţie de intrare în Ucraina. Deşi a intrat cu paşaport românesc în Ucraina, Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta s-a activat brusc şi, aparent, isteric. Gestul a fost fără precedent. E ca şi cum MAE român s-ar fi sesizat din oficiu dacă, de pildă, un politician moldovean cu cetăţenie română ar fi avut un diferend la frontieră cu autorităţile spaniole, încercând să intre în ţară cu paşaport moldovenesc. Cum ar fi fost percepută atunci o eventuală reacţie a României? Evident, absurdă, ridicolă, incorectă şi neprofesionistă. Dar este exact ce a făcut Budapesta, depăşind încă o linie roşie în relaţia cu România! O linie roşie nesancţionată – nici aceasta! – de autorităţile politice de la Bucureşti. De ce a făcut Ungaria asta? Simplu. Nu din isterie sau neprofesionalism. Ci pentru că asemenea „stil“ diplomatic este expresia evidentă a acestei dorinţe de de-suveranizare a Transilvaniei, pe ideea că tot ce se petrece cu maghiarii de aici intră automat (chiar dacă abuziv!) în portofoliul instituţiilor de la Budapesta (şi nu doar a celor de la Bucureşti).
- Plimbarea nestingherită a oficialilor unguri în Transilvania. Oficialii maghiari se plimbă nestingheriţi în România, în Transilvania, adică, fără să se notifice, fără să îşi anunţe, de cele mai multe ori, omologii. Din România fac declaraţii flamboiante despre naţiunea ungară, unii dintre ei fiind într-un concurs de „cine e mai naţionalist” în faţa judecătorului suprem Viktor Orban. E o situaţie absurdă care ar trebui curmată urgent.
Cine crede că s-a instituit pacea odată cu conferinţa de presă comună de la Bucureşti a miniştrilor de externe român şi ungur din 28 mai, se înşală. Dacă de-suveranizarea este deja un proiect asumat la Budapesta, un intermezzo de tipul celui consemnat la 28 mai este doar o tăcere care, chiar dacă nu anunţă furtuna, nu o exclude.
Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.