„Ce ştia tot satul, dar nu ştia bărbatul” era că planul vizează explicit cetăţenii de etnie maghiară, nu toată populaţia Transilvaniei, cum ni se sugera, pudibond şi nărod, în 2017, la vremea lansării acestuia. Planul Kós Károly detaliază şi concretizează, după cum o şi spune: „decizia guvernului ungar de a iniţia un program de revitalizare economică pentru cetăţenii maghiari din România (subl. N.)”.

Mai clar nici că se putea. Deci, vecina noastră Ungaria, parteneră în NATO şi colegă de UE, iniţiază şi aplică un plan amplu (doar) până la Carpaţi – acolo unde se termină pentru Viktor Orban Europa Centrală -, dedicat expres (doar) cetăţenilor de etnie maghiară. Un plan în care nu apare niciodată, explicit, nici „statul român”, nici „guvernul României” şi care poartă numele unuia dintre personalităţile maghiare – iniţiatorul şi promotorul „transilvanismului” - a cărei posteritate politică este un fals grosolan.

Simbolistica documentului e totul. Căci tot planul, de la un cap la altul, este un discurs politic, o doctrină, un proiect strategic. O cărămidă solidă în efortul de de-suveranizare a României în Transilvania şi revitalizarea „transilvanismului”, aşa cum a fost gândit în realitate de iniţiatorii acestuia: „calea spiritului ungar în Transilvania trianonică”.

Cine a fost Kós Károly? Transilvanismul ca ideologie de substitut

Foto: afiş de propagandă ungurească anti-Trianon

Documentul este aşezat sub egida lui Kós Károly şi numele personajului ales spune tot. Oficial, totul e frumos şi luminos. După cum scrie, cu inocenţă ingenuă, presa de la Bucureşti: „A fost un arhitect maghiar, scriitor, grafician, etnograf şi politician exponent al transilvanismului din Austro-Ungaria şi România. El a militat constant pentru integrarea comunităţii maghiare din Transilvania în societatea din România şi pentru buna înţelegere între comunităţile etnice”.

Poţi să nu lăcrimezi? În această linie de interpretare, Kós Károly este considerat un adept al multiculturalismului, susţinătorul unui Ardeal în care românii, maghiarii şi germanii să trăiască în armonie, împreună etc. etc.

Aşa îl prezintă oficial - cum altfel? - şi UDMR-ul, care îi face un portret atât de alb, încât ai impresia că te uiţi la o reclamă pentru detergenţi pentru maşinile de spălat.

Iar guvernul de la Budapesta, pe aceeaşi naraţiune, cu un râs dispreţuitor şi cinic, a decis să îl aşeze pe „iubitorul” de români, Kós Károly, pe frontispiciul planului său dedicat exclusiv maghiarilor din Transilvania.

În realitate, totul este un fake-news. Căci arhitectul maghiar din Timişoara, altminteri neamţ după tată, nu era un adept al convieţuirii armonioase cu majoritatea românească, ci al „transilvanismului”, ceea ce e cu totul altceva.

Ce este „transilvanismul”? O ideologie care acreditează un specific al regiunii care trebuie prezervat cu orice preţ (în raport cu statul român, evident, dar asta nu se spune), iar mobilizarea maghiarimii trebuia făcută în numele acestui ideal. Diversitatea etnică a Transilvaniei ar fi un atu major, o emblemă specifică, de aceea orice alterare a acestuia ar fi un sacrilegiu.

Dar nu trebuie să ne luăm după aparenţe. În realitate „transilvanismul” este o ideologie de substitut. Rădăcina ei majoră nu a fost în niciun caz „prezervarea diversităţii etnice a Ardealului”, cât... înfrângerea Imperiului Austro-ungar, destrămarea imperiului şi unirea Transilvaniei cu România. Intrarea regiunii în statul român este raţiunea „transilvanismului”. „Transilvanismul” a fost, de fapt, singura ideologie care a mai rămas intelectualităţii maghiare pentru a NU accepta, fie şi tacit, integrarea regiunii în statutul român, pentru a nu legitima 1 decembrie 1918, pentru a ridica o baricadă chiar şi atunci când era evident că lupta era pierdută... Cum avea să spună un senator maghiar de la Budapesta în interbelic, „a fi transilvanist înseamnă a trăi periculos si a rămâne maghiar.”

Acesta a fost, de fapt, mesajul lui Kós Károly, şi de aceea a fost el decorat după Diktatul de la Viena de către alt „multiculturalist” celebru, Miklós Horthy.

În realitate, Kós Károly nu dădea doi bani nici pe români, nici pe multiculturalism. Proba? Niciodată, înainte de 1918, marele arhitect nu a pledat pentru o recunoaştere reală şi o integrare armonioasă a majorităţii româneşti - pe care nu o menţiona niciodată şi de care nu îi păsa. Transilvania însemna până atunci doar unguri, saşi şi secui. „Revelaţia” transilvanismului ca mod de relaţionare cu românii a venit doar atunci când Transilvania a intrat, prin Unire, în componenţa Regatului României. Şi nici asta nu s-a petrecut brusc, ci pe etape, adică doar atunci când Kós Károly s-a convins că altă posibilitate nu mai este. Primul său gest „multicultural” îl face în primăvara lui 1919, când organizează aşa numita „republică de la Călata”, o entitate de autoguvernare maghiară apărută ca reacţie la Unirea de la 1 decembrie 1918. Evident, asemenea iniţiative marginale nu aveau nicio şansă.

Aşa că devine „transilvanist”. Recunoaşte, la începutul anului 1921 – împreună cu Paál Árpád şi Zágoni István – că lupta pare pierdută şi că nu mai poate fi dusă ca înainte. De aceea a adresat un apel către maghiarimea ardeleană cu titlul de Kiáltó szó (Glasul care strigă), iar una din enunţurile-cheie ale documentului sună astfel: „Trebuie să ţinem cont de forţele noastre, să ne organizăm munca, trebuie să ştim scopul pe care vrem să îl atingem”.  Iar Kós Károly îl ştia foarte bine, că de asta a fost decorat ulterior. Nu e deloc întâmplător că acest citat din 1921, ambiguu, dar limpede în ambiguitatea sa, este şi motto-ul din 2017 al Planului guvernului maghiar de acţiune în Transilvania.

Încă un episod, tot relevant. „Transilvanismul” s-a manifestat şi în literatură din iniţiativa contelui János Kemény care, în 1926, a invitat în castelul său din Brâncoveneşti personaje literare maghiare din România. Acolo a fost fondată asociaţia culturală Helikon, la reuniunile căreia Kós Károly se întreţinea cordial cu un alt „multiculturalist” notoriu… Albert Wass, persoană condamnată printr-o sentinţă definitivă pentru crime de război.

„Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Foto: Kós Károly.

Şi în 1940 vine testul suprem pentru „transilvanism”, adică Diktatul de la Viena. Ce face Kós Károly? Simplu, se implică activ. Este decorat urgent cu cea mai importantă decoraţie a regimului Horty, Crucea Apărării Naţionale (Nemzetvédelmi Kereszt), (ziarul „Ellenzék”, Cluj, 16 iun. 1941) după care este numit profesor universitar prin crearea la Academia Agricola din Cluj a unei catedre speciale de Construcţii agricole şi devine, în acest fel, şi membru al Senatului Învăţământului Superior, calitate în care, spun cei care l-au cunoscut, „s-a opus numirii vreunui român ori evreu in învăţământul superior”: „În acelaşi timp... a acceptat şi exercitat cu o autoritate dictatorială potrivită atmosferei epocii, funcţia de preşedinte al «Breslei Miklós Barabas», singura organizaţie de artişti plastici permisă în Transilvania de Nord, în care nu a admis primirea artiştilor români şi evrei”, declarând explicit unor solicitanţi pentru intrarea în organizaţie: „Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Cei care au înţeles cel mai bine alura strategică a „transilvanismului” şi valoarea sa de ideologie de substitut au fost istoricii unguri care l-au evaluat retrospectiv. În 1942, cunoscutul istoric László Makkai, scria în studiul său „Calea spiritului ungar in Transilvania trianonica” (A magyar szellem útja a Trianoni Erdélyben, revista „Hitel”, Cluj, nr. 7, 1942): „Transilvanismul a avut dreptate nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan, ca principiu organizatoric al convieţuirii popoarelor, poate fi inspirat exclusiv de ungurime. Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria-i ideologie sanstefaniana (...) Statul nu poate fi altceva decât expresia spirituală a unui singur popor, iar acel stat care poartă spiritul naţiunii ungare constituie singura forma de viaţă şi pentru popoarele nemaghiare din bazinul carpatic...”.

Acesta este Kós Károly, iniţiatorul „transilvanismului”, cel pe care autorii Planului din 2017 - guvernul ungar şi UDMR-ul -, au decis să îl transforme în steag de luptă.

Limbajul documentului

Foto: premierul Viktor Orban arătând harta „Ungariei Mari” care tronează în biroul său.

Nu doar numele ales de oficialii maghiari este un semnal elocvent, ci şi tonul întregului text. Iată doar câteva elemente care, fiecare, se constituie într-un mesaj politic indubitabil:

  1. În document nu apare niciodată, explicit, „statul român”. Este surprinzător că Budapesta îşi bazează acţiunile pe un document care vizează cetăţeni români trăitori în România, dar în text nu se face nicio referire explicită la „statul român” (doar la România, când aceasta apare în denumiri oficiale). Este o performanţă greu de egalat.
  2. Transilvania devine... o ţară. Iată ce spune documentul: „În economia de piaţă care s-a instaurat după schimbarea de regim (din 1989), deşi una dintre condiţiile competitivităţii este capacitatea de cooperare, cultura unei înalte cooperări la nivel înalt, specifică statelor occidentale, s-a format cu greu în fostele state comuniste, şi aşa a fost şi în Transilvania”. Această afirmaţie contorsionată, ambiguă, care dislocă Transilvania din geografia ei firească, are un singur scop, de a evita utilizarea sintagmei „România” şi evidenţierea în continuare a unei entităţi politice şi economice distincte, respectiv „Transilvania”.
  3. În document nu se face nicio referire la guvernul României. Nici guvernul României nu este menţionat niciodată în document. Iată cum vede Budapesta implementarea documentului pe teritoriul României şi cine ar fi partenerii: „Planul de acţiune finală bazat pe principiile acestui document va fi posibilă prin colaborarea dintre guvernul Ungariei, UDMR, reprezentanţii bisericilor ungureşti istorice din Transilvania, respectiv asociaţiile fermierilor unguri din România şi a Uniunii oamenilor de afaceri maghiari din România”. Guvernul României? Care guvern? Care Românie?...
  4. Acreditarea ideii de „Ţinutului Secuiesc”. Dacă nu menţionează statul român şi nu se sinchiseşte de guvernul României, de ce documentul ar avea vreo sensibilitate faţă de poziţia Bucureştiului şi în alte chestiuni? De pildă, aşa zisul „Ţinut Secuiesc”. Poziţia oficială a României e cunoscută: nerecunoaşterea aşa-zisului „Ţinut Secuiesc”, care nu există ca unitate administrativ-teritorială în România şi nu are fundament constituţional, legal sau chiar istoric. Documentul unguresc îl abordează ca pe o realitate certă, incontestabilă, în răspăr vădit cu poziţiile româneşti, fără măcar să introducă o notă de subsol. Descrierea e amplă, cuprinzătoare. Chiar te întrebi pentru cine e făcut documentul dacă necesită o asemenea prezentare detaliată – totul făcut, evident, din perspectiva maghiară. Cu ceva vreme în urmă (2011), Ministerul Român de Externe convoca ambasadorul Ungariei pentru clarificări privind găzduirea reprezentanţei „Ţinutului Secuiesc” în Casa regiunilor maghiare din Bruxelles... Nu e clar care vor fi implicaţiile acceptării (?) de către partea română a unui document în care aşa-zisul „Ţinut Secuiesc” este prezentat pe larg ca o realitate concretă.
  5. Ceangăii sunt secui. Dacă tot e vorba să se scrie un plan exclusiv din perspectivă ungară şi să fie acceptat de partea română, de ce să nu se „clarifice” toate chestiunile, inclusiv cea a ceangăilor? Iar autorii documentului exprimă şi aici, fără nicio tresărire, strict poziţia maghiară pe această chestiune: ceangăi nu sunt români maghiarizaţi, ci secui sau urmaşii lor, consecinţă a migraţiei uneori în masă a acestora inclusiv în Moldova. De ce este nevoie ca într-un document „tehnic” să fie menţionată şi chestiunea ceangăilor, aparent e greu de înţeles. Dar răspunsul este clar: Planul Kós Károly este orice altceva, dar nu (doar) un document „tehnic”.
  6. Partenerul direct al Guvernului Ungariei în România este UDMR. Autorii care semnează acest studiu sunt membrii UDMR (Borboly Csaba, Horváth Anna, Kozma Mónika, Molnár Zsolt, Pásztor Sándor, Péter Ferenc, Tamás Sándor, Winkler Gyula). Practic, aceştia semnează un document programatic care să fundamenteze/concretizeze o decizie a guvernului ungar. Ideea subliniată este aceeaşi: Budapesta lucrează în Transilvania direct, fără intermediari, având un partener nemijlocit acolo, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). Budapesta decide direcţia, UDMR execută şi scrie planul, Budapesta trece la implementare. Cine mai are nevoie de statul român?

Un şir lung de confuzii, bâlbâieli şi ambiguităţi

Planul a fost elaborat în 2017, acceptat – fie şi tacit! – de către partea română. În 2018, partea maghiară mulţumeşte oficialilor români pentru sprijinirea proiectului. Agenţia maghiară de presă MTI scria că „Levente Magyar, secretar de stat pentru relaţiile cu parlamentul în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior din Ungaria, a considerat important faptul că guvernul român a primit în mod pozitiv programul şi manifestă în continuare o atitudine pozitivă”. În septembrie 2019, Péter Szijjártó, ministrul maghiar de Externe, a anunţat că guvernul Ungariei va extinde în aproape tot vestul României programul de dezvoltare economică transilvăneană, care până acum se derulase doar în Ţinutul Secuiesc. Două luni mai târziu, în noiembrie 2019, ambasadorul României la Budapesta, Marius Lazurca, i-a transmis public vicepremierului maghiar Zsolt Semjen că programul guvernului Ungariei nu a fost discutat cu guvernul României şi că România nu şi-a dat acordul pentru implementarea acestor măsuri. Ambasadorul a fost ferm: „În consecinţă, o spunem din nou, România NU şi-a dat acordul pentru implementarea acestor măsuri şi, prin urmare, solicită ca acest program să fie derulat doar cu implicarea autorităţilor române, în mod transparent şi nediscriminatoriu”.

Proiectul guvernului Ungariei e gestionat în România de fundaţia Pro Economica, condusă de Monica Kozma (membru UDMR). Directorul executiv al Fundaţiei, care canalizează milioane de euro către fermierii din Transilvania, a reacţionat, la vremea respectivă, la declaraţiile ambasadorului român, afirmând că pentru derularea programului „nu este nevoie de niciun acord bilateral, conform normelor europene”.

Într-un interviu din decembrie 2019 acordat cotidianului Krónika, Hunor Kelemen, preşedintele UDMR, îl contrazice şi pe ambasadorul român şi pe Monica Kozma şi confirmă că partea română şi-ar fi dat acordul pentru programul iniţiat de Ungaria pentru investiţiile din Transilvania.

Aţi înţeles ceva? Planul este lansat în 2017, intră în implementare, în 2018 Budapesta mulţumeşte oficial autorităţilor române pentru sprijin, în 2019 Budapesta vrea extindere, un oficial român (ambasadorul României la Budapesta) spune că statul român nu şi-a dat acordul pentru plan, o deputată UDMR (cea prin care se implementează programul) spune că nu este nevoie de niciun acord bilateral, iar liderul UDMR (adică şeful celor care l-au scris/semnat) spune că Bucureştiul oficial şi-ar fi dat acordul!...

Ne poate şi pe noi lămuri cineva, până la urmă?

Există vreo celulă de criză pentru pandemia hugaro-virusului?

Cealaltă „Rusie“. Chestiunea maghiară în Barometrul de opinie publică

Foto: premierul ungar Viktor Orban şi amiralul Miklós Horthy.

Am mai avertizat asupra faptului că o Ungarie în care Soros e obsesie naţională şi 70% dintre cetăţeni votează FIDES şi JOBBIK îşi pierde direcţia din multe puncte de vedere (analiza aici). România ar trebui să intervină din timp, preventiv – inclusiv în parteneriate cu Bruxelles-ul şi Washington-ul - pentru ca această pierdere a busolei să nu genereze acţiuni care necesită sau vor necesita reacţii dure ale Bucureştiului şi care riscă să escaladeze într-o spirală a violenţei pe care Ungaria lui Viktor Orban o doreşte. Era/este nevoie de acţiuni ferme tocmai pentru ca un rău mai mare să nu se producă.

Ce urmează după publicarea Planului Kós Károly?

  1. Simplu fapt că Budapesta îşi permite să aşeze întregul ei travaliu din Transilvania sub egida unui personaj dispreţuitor la adresa românilor şi care a fost decorat de Miklos Horty ar fi trebuit să atragă după sine o respingere fără discuţii a acestui document şi, pe cale de consecinţă, a acţiunilor care derivă din acesta.
  2. Faptul că Budapesta aplică documente privitoare la cetăţeni români care trăiesc în România fără să menţioneze explicit statul român sau guvernul României este, dincolo de desconsiderare vădită, o tentativă strategică de a muta liniile roşii în relaţia bilaterală, respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român. Este ceea ce am numit de-suveranizarea României în Transilvania.
  3. Acceptarea acestui document în 2017 şi lipsa de reacţie ulterioară au fost, din această perspectivă, o eroare strategică. Faptul că un plan fără nicio referinţă la România şi la guvernul de la Bucureşti intră în vigoare şi se implementează, este, pentru Ungaria, deja o victorie în acest joc al de-suveranizării României şi a transmiterii mesajului că Budapesta este, cel puţin, co-participantă la decizie în regiune (pasul spre co-suveranitate).
  4. Planul Kós Károly este parte a unui proiect asumat şi urmat consecvent de diplomaţia maghiară a regimului Orban. Inclusiv în incidentul recent cu Ambasadorul României – deocamdată nu pe speţa Planului – Ministrul de externe ungur Szijjártó Péter a profitat de prilej pentru a retransmite, în postarea sa de pe FB, cel mai important mesaj al diplomaţiei maghiare: „...şi ambasadorul român – adică România, n.n. - trebuie să înţeleagă limpede ca apa că maghiarii din afara graniţelor sunt parte a naţiunii maghiare. De aceea, şi în viitor îi vom ajuta exact cum am făcut-o şi până acum”;

  1. Îşi mai aminteşte cineva de faimoasa declaraţie din anii 90, a aşa numitului „guvern de istorici” de la Budapesta, în care şeful guvernului se identifica drept „premierul a 15 milioane de unguri”? La vremea respectivă, mesajul a stârnit reacţii furioase, deşi, atunci, oficialii unguri nu îndrăzneau să facă afirmaţii atât de tranşante – declaraţia completă a premierului era că „sunt premierul, în spirit, a 15 milioane de unguri”. Acum, oficialii maghiari spun asta cotidian, fără să le tresară niciun muşchi, şi fără să aibă vreo teamă de consecinţe. O tempora...
  2. Uluitor este altceva. Cum se face că un regim precum „regimul Orban”, care a fost şi este pus sub oprobiu de instituţiile europene, contestat – nu de România! - la nivelul familiei politice din care face parte, un regim care dansează cu Moscova de câte ori are prilejul şi a adus investiţii ruseşti de zeci de milioane în UE şi NATO, şi, în plus, este recipientul cel mai deschis investiţilor chineze în regiune – cum se face deci că un asemenea regim complexează incredibil Bucureştiul şi paralizează încă o reacţie firească? Tăcerile care s-au acumulat până astăzi, de la acceptarea fără reacţie a investiţiilor ruseşti de la Centrala nucleară de la Paks, lăsarea slobodă a oricărui oficial maghiar să se plimbe prin România ca la el acasă şi să spună ce vrea, acceptarea umilitoare, fără reciprocitate, a refuzului părţii maghiare de a ne onora Ziua Naţională pe 1 decembrie, până la Planul Kós Károly - sunt inexplicabile din perspectivă românească, dar, din perspectivă ungurească, au fost citite, de fiecare dată, ca o încurajare. Şi Budapesta a mers tot mai departe, iar Bucureştiul pare acum fără replică.
  3. Cu un an în urmă, LARICS prezenta în Aula Academiei Române, Barometrul de opinie publică un tablou amplu al percepţiei chestiunii maghiare la nivelul publicului din România: circa 62% din populaţia României crede că Budapesta doreşte, într-o formă sau alta, controlul Transilvaniei, se implică nepermis în treburile interne ale României, are interesul ca România să fie un stat slab şi nu poate fi considerată un prieten al ţării noastre. În acelaşi timp, Rusia este privită negativ şi în termeni inamicali de circa… 64-65% dintre români. Păstrând proporţiile, în termeni de percepţii publice, avem de-a face cu „o altă Rusie“, aproape la fel de negativ privită de către populaţia românească. Sigur, Ungaria nu este Rusia, dar, tocmai de aceea, temerile aproape egale ale românilor faţă de Budapesta şi Moscova ar trebui obligatoriu să devină subiect de clarificare publică.
  4. Vremurile care vin nu vor fi nici calme, nici liniştite. Criza economică care se prefigurează va fi momentul perfect pentru cei care vor să pescuiască în ape tulburi. Astăzi, prin implicarea sa nemijlocită, aproape nefiltrată de către statul român - de la expunere mediatică la investiţii în agricultură, de la baze sportive la grădiniţe, de la terenuri de fotbal la cetăţenii - dependenţa şi loialitatea maghiarilor din Transilvania faţă de regimului Orban este mai mare ca oricând. Asta îi va permite lui Viktor Orban la un moment dat să joace cartea naţionalistă şi revizionistă (referendumuri pentru autonomie teritorială etc.) inclusiv pentru a-şi acoperi eventuale probleme politice interne. Nu e vorba că va reuşi ceva concret. Dar încă un eşec unguresc nu va consola pe nimeni: e vorba că riscă să arunce în aer stabilitatea unei regiuni şi aşa complicată. Şi aici e bomba care ticăie astăzi şi trebuie dezamorsată până nu e prea târziu.

*Decoraţia a fost instituită pentru răsplătirea acelora care „în teritoriile smulse (din corpul „Ungariei Mari” n.n.) şi ulterior revenite sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare au luptat cu credinţă şi cu riscul vieţii lor împotriva forţelor străine, pentru maghiarime şi susţinerea Ungariei”.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS. 

   Planul Kos Karoly, versiunea în limba engleză