„Sindromul Georgescu” și războiul hibrid al Rusiei. Un ghid de analiză
0Există două moduri de a nu înțelege ce se întâmplă în România. Primul este cel prin care se neagă cu vehemență orice intervenție rusească în alegerile prezidențiale din România, sugerând că tot ce s-a întâmplat a fost consecința neafectată a unor evoluții interne și reacția inadecvată, chiar „ilegală”, a autorităților. Al doilea mod este de a considera că tot ce s-a întâmplat este exclusiv intervenție străină, a unui „actor statal” din afară care a deturnat la modul absolut evoluțiile electorale „naturale” din țara noastră.
Ambele versiuni sunt excesive, simplificatoare și, prin urmare, nu ne ajută prea mult să înțelegem realitatea. Încercăm în acest material că prezentăm o versiune nuanțată și simplificată a cercetărilor realizate în cadrul laboratorului nostru, consecința numeroaselor dezbateri interne pe care le-am avut în această perioadă fierbinte și fără precedent pentru România. Sugerăm, de asemenea, un model de a înțelege dezinformarea și posibilele efecte ale acesteia.
Miza principală a acestui material este să arătăm că provocarea majoră la adresa stabilității României de astăzi nu este (doar) persoana „Călin Georgescu”, ci (și) „sindromul Georgescu”. Chiar dacă acum pare că problema României este „Călin Georgescu”, și probabil că se vor clarifica lucrurile cât mai curând, „sindromul Georgescu” va rămâne dacă nu se va întreprinde ceva.
Nu există dezinformare! Războiul hibrid al Rusiei - ghid de utilizare
Să începem cu prima perspectivă asupra evoluțiilor electorale, respectiv cea după care dezinformarea unui „actor statal” nu ar fi existat. Această perspectivă acreditează ideea că, practic, toată lumea din regiune a ignorat alegerile de la București, nu există influențe externe, totul este un produs intern, genuin și neafectat, de parcă România ar trăi într-un acvariu. Dincolo de faptul că ideea după care alegerile din România ar fi trecut pe sub radarul interesului oricărui actor statal inamic al SUA, NATO sau UE, mai ales după tensiunea inclusiv hibridă de la alegerile prezidențiale din R. Moldova, este cel puțin neplauzibilă, rămâne interogația majoră. Federația Rusă a gândit acțiuni de dezinformare și subminare a Vestului de mulți ani, uneori, profitând de slăbiciunile Vestului, nu puține. Nu înseamnă că ea a tulburat de fiecare dată apele, dar evident că a pescuit în ape tulburi de fiecare dată. Dacă acceptăm această idee, și e greu să nu o accepți, cum se face că Moscova ar fi ignorat tocmai un exercițiu electoral atât de însemnat într-un stat UE și NATO, foarte apropiat de SUA?
De pildă, pentru orice observator atent devenise evident că problematica „conservatoare” – a minorităților sexuale, a căsătoriilor dintre persoane de același gen etc. – a devenit una dintre principalele mize ale campaniilor anti-occidentale din parte Federației Ruse cu mulți ani în urmă, chiar înainte de invadarea Crimeei. Semnalul l-a dat președintele Vladimir Putin, la Clubul Valdai, în 2013, cu ocazia arestării premierului italian Silvio Berlusconi implicat în celebrele petreceri „bunga-bunga”. Vladimir Putin spunea atunci, în fața audienței de la Sochi, că „Berlusconi este acum arestat și judecat pentru că a fost prins cu femei… Dacă ar fi homosexual și l-ar fi prins cu bărbați, nimeni nu ar fi ridica un deget împotriva lui (subl. N.)!”.
Hohote de râs. Dar, dincolo de amuzamentul unanim al sălii, afirmația era semnalul unei campanii pe care Moscova și-a asumat-o de atunci cu consecvență și îndârjire. Ceea ce vedem astăzi este doar parte a unui proiect mai vechi și mai amplu. Din păcate, ignorarea obstinată din partea Occidentului a chestiunii religioase/conservatoare a deschis larg ușa propagandei ruse pe acest tronson. Dar acesta este, din păcate, doar unul dintre cazuri, emplematic însă pentru efortul constant al Moscovei de a submina Vestul, perceput ca inamic natural.
Revenind la cazul nostru, ipoteza după care Federația Rusă a ignorat complet alegerile prezidențiale din România, mai ales după cele din R. Moldova, în ciuda faptului că declanșase acțiune de dezinformare anti-Vest cu mai bine de un deceniu în urmă, este cel puțin forțată. Mai mult decât atât, tocmai situația de criză la care s-a ajuns astăzi face ca implicarea Federaței Rusă să fie și mai presantă. Criza este terenul predilect de acțiune al Moscovei, chiar dacă nu a generat ea, în totalitate criza. Ca să luăm un exemplu deja consacrat, în Franța, candidata Marine Le Pen a fost votată de cetățenii francezi nu pentru că a fost finanțată de către băncile rusești, ci a fost finanțată de Moscova pentru că a fost votată masiv de către cetățenii francezi. Plecând și de la acest exemplu, una dintre ipotezele noastre este că interesul Federației Ruse și a serviciilor ruse a crescut față de candidatul Călin Georgescu mai mult după oprirea alegerilor din turul al doilea decât înainte. Fără să însemne că pescuitul în ape tulburi ale Rusiei s-ar fi oprit vreodată sau că nu ar fi existat și în timpul alegerilor.
Vom relua aici, spre sistematizare, câteva lucruri care au devenit evidente în urma cercetărilor recente, și o facem pentru a încerca să descifrăm un modus operandi, un ghid de utilizare de reținut pentru viitor. Nu plecăm de la ipoteza că Rusia este omnipotentă și că poate schimba regimuri politice în vecinătate cum își schimbă camașa. Dar ideea că Moscova nu se uită și nu încearcă să influențeze – fie și măcar să tensioneze sau să defecteze – procese electorale din „străinătatea apropiată” este implauzibilă.
Prin urmare, ce a făcut și ce face Rusia, la nivel concret?
La modul general, țintele Rusiei în spațiul european sunt clare, subsumate unui obiectiv major: demantelarea spațiului occidental, ruptura dintre SUA și UE, tensiuni și fricțiuni în interiorul UE, tocmai pentru ca Occidentul să nu devină un actor cu interese unice, coerent și eficient în raport cu ea. În plus, scăderea sprijinului occidental pentru Ucraina sau R. Moldova. Pentru Rusia, subminarea Vestului este o chestiune de securitate. De aici și importanța fiecărui caz în parte din interiroul UE pentru reușita strategiei Moscovei: orice criză, fie și nedeclanșată ca atare de Rusia, trebuie folosită. Nu lăsa nicio criză politică neutilizată – acesta ar putea fi motto-ul Rusiei în spațiul euroatlantic.
Site-ul Pravda.ro, de pildă, care face parte din rețeaua internațională de propagandă și dezinformare rusă Portal Kombat, a difuzat un număr mai mare de materiale în context electoral în comparație cu alte surse de propagandă. Acest site face parte dintr-un grup coordonat, creat pentru a răspândi propaganda prorusă la nivelul a 19 state, din Europa și alte zone. Rețeaua Portal Kombat este formată atât din mass-media ruse controlate de stat, cât și din canale Telegram proruse; mai rar, surse legitime. Rețeaua a fost implicată și în diseminarea de materiale dezinformatoare cu privire la acțiunile de diversiune și sabotaj întreprinse de Federația Rusă pe teritoriul național.
Un alt indicator util din acest punct de vedere este situația din R. Moldova, unde acțiunile hibride ale Federației Ruse, menită să blocheze apropierea Chișinăului de Vest (integrare europeană) sau de București (reunire) pot fi, retrospectiv, comparate cu ce s-a petrecut în România. Pentru ilustrare, doar câteva elemente deja cunoscute publicului larg, dar care merită resistematizate. Nu poate să nu frapeze similitudinea unor acțiuni destabilizatoare întreprinse de Federația Rusă în R. Moldova cu cele din România, în marja alegerilor prezidențiale din 2024.
În plus, candidatul Călin Georgescu a beneficiat de susținere din partea zonei proruse din RM, aflate sub coordonarea Moscovei. Ilan Șor, refugiat la Moscova și utilizat pentru influențarea alegerilor din RM, a făcut apel pe rețelele online pentru mobilizarea la vot în favoarea lui Călin Georgescu. Similar a procedat și Igor Dodon, care a salutat, în limba „moldovenească” și limba rusă, rezultatul primului tur de scrutin.
Marina Tauber, deputat din partea formațiunii lui Ilan Șor, a explicat rezultatele votului din primul tur al alegerilor prezidențiale din România prin faptul că votanții din România nu ar susține politicile europene și ale NATO, respectiv ar conștientiza că este în interesul lor să coopereze cu Rusia.
În plus, la capitoul „și altele”, au fost evidente și acțiuni aparent lipsite de angergură strategică, dar cu țintă evidentă: „operaționalizarea” unor vector de imagine în perspectivă electorală. Vezi aici un caz de manual.
Când te laudă rusofilul Igor Dodon, cel care voia să înființeze la Iași „comunitatea moldovenilor din România”, diferiți etnic de români, tocmai pentru a formaliza proiectul moldovenist al URSS de ieri și al Federației Ruse de azi, este ca și cum te-ar lăuda... Viktor Orban. Este limpede pentru oricine cu instinct național, fie și minimal, că ceva nu este în regulă acolo.
Implicarea Federației Ruse în alegerile prezidențiale din România este o evidență practică, din care trebuie să învățăm o serie de lucruri, iar negarea ei este inutilă.
Totul este dezinformare! Cum abordăm, de fapt, chestiunea dezinformării?
Sursa foto aici.
Cea de-a doua perspectivă asupra evoluțiilor electorale din România, opusă ca viziune, pedalează pe ideea că dezinformarea și manipularea provenite de la Moscova au fost singurele cauze pentru care România a intrat în această criză masivă. De la „nu există dezinformare” la „totul este dezinformare”. Este și aici un exces de interpretare și, mai ales, un abuz metodologic.
Și pentru a înțelege acest lucru, trebuie să începem cu începutul.
Cel mai mare risc pentru speța de față și pentru analizele dedicate dezinformării, în general, este să operă cu o teorie a comunicării inadecvată. Ce înseamnă asta? În istoria sociologiei comunicării, au fost elaborate diverse versiuni și teorii, la diferite etape istorice, în funcție de context și evoluția mijloacelor de comunicare. Primele teorii au fost elaborate în preajma celui de-al Doilea Război Mondial și au avut la bază, în primul rând, apariția radioului – o invenție care pur și simplu a revoluționat comunicarea cel puțin în măsura în care o fac astăzi rețelele de socializare! – și a unor lideri carismatici, de tip Mussolini, Hitler sau Churchil. Aceștia, inclusiv prin intermediul radioului, aveau capacitatea, pentru prima dată în istorie, să transmită un mesaj puternic unor mase enorme de persoane, focalizate strict asupra mesajului și conținutului acestuia. O situație ideală, s-a considerat, pentru a modifica „inimile și mințile” auditoriului.
De aici și primele elaborări științifice. Teoriile s-au numit, în consecință, teoria „glonțului mediatic” sau teoria „injectiei hipodermice”. Prezumția era că mass-media e o „armă”/„injecție”, iar mesajul un „glonț”/„ser”, care, bine livrat/țintit, intră în mintea sau inima auditoriului și îi modifică percepțiile, atitudinile, modurile de acțiune. O versiune mai sofisticată, menită să arate forța comunicări, implicit a dezinformării, a fost așa numita „teorie a lui Thomas”, din 1928, care susținea că „dacă oamenii definesc situațiile false ca fiind reale/adevărate, atunci ele devin reale prin consecințele lor”. Cazul exemplar era al unei bănci, inițial, fără nicio problemă financiară, dar asupra cărei se declanșează un atac mediatic (dezinformare) menit să acrediteze ideea că ar în faliment. Campania este covârșitoare, oamenii află, se panichează, își transmit unii altora „informația”, fug la bancă să își retragă economiile și, pe cale de consecință, banca intră în faliment. O situație falsă (banca este în faliment) perceputa ca reală (efectul dezinformării), devine reală prin consecință (banca intră în faliment).
Aparent, teoria este beton: iată cât de importantă este dezinformarea, mesagerul care vrea să ne facă rău, capacitatea de a produce criză în societăți! Dar numai aparent. Aceste teorii pun accentul, obsesiv, pe mesaj, respectiv pe emițător. Cea care trimite mesajul este omnipotent, poate face orice, oricând. Publicul este perceput ca pasiv, receptor inert al unei presiuni mediatice de la care nu se poate sustrage nicicum. Acest model predomină astăzi, din păcate, în abordarea dezinformării, dar, după cum s-a dovedit ulterior, este eronat, cel puțin prin exces. În realitate, primele teorii ale comunicării pe care le-am descris mai sus au fost abandonate de mult de către sociologia comunicării, în ciuda faptului că au revenit abundent și periculos când este vorba despre analizele dedicate dezinformării.
Dacă e să se raportăm rapid la „teoria lui Thomas”, modelul falimentului bancar poate să țină/funcționeze în unele societăți, mai cu seamă acele spații în care încredera în sistemul financiar bancar e precară. Altminteri spus, e mult mai probabil să țină în statele din fosta URSS decât în... Elveția! De ce? Pentru că încrederea elvețienilor în sistemul lor financiar este incomparabil mai mare. Și iată că, de fapt, variabila esențială pentru a înțelege evoluțiile din societate nu mai este mesajul care dezinformează, ci încrederea. Într-o viziune mai realistă, accentul cade pe predispozițiile publicului, nu doar pe emitent. La fel, teoriile „glonțului mediatic” s-au prăbușit tot la confruntarea cu realitățile, chiar în timpul celui de-al doilea război mondial când sociologii americani au intervievat prizonierii de război japonezi să îi întrebe cum reacționau după ce, înaintea atacurilor americane împotriva japonezilor, armata arunca din avion mii de mesaje scrise în limba japoneză în care îi îndemna pe soldații Împăratului să renunțe la luptă, Împăratul lor s-a predat, nu are niciun rost să opună rezistență, războiul e pierdut etc. Invariabil, prizonierii japonezi intervievați ulterior răspundea că, după ce le citeau, mesajele le stârneau dorința și mai acerbă de luptă, rezistență, respingerea capitulării sau a depunerii armelor. Adică exact contrariul preconizat de „manipulatori”...
Mesajul, emitentul – nu sunt totul. Prin urmare, în orice analiză dedicată dezinformării, problema mediului, a publicului, a stărilor de spirit, este acută. Și această viziune a fost pusă la baza funcționării LARICS încă de la constituirea lui.
În plus, completând acest model, nu trebuie să uităm niciodată că dezinformarea are de fiecare dată două componente: pe de-o parte oferta (mesajele de dezinformare), pe de altă parte cererea (dorința și disponibilitatea oamenilor de a le consuma). Mai concret. Dacă cineva nu își iubește guvernul propriu, din varii motive – și-a pierdut postul, a rămas pe drumuri, are un salariu mic, trăiește prost, a avut diverse probleme pe care nu le-a putut rezolva etc. etc. – acest personaj va căuta în piață (cererea) exact acele știri/informații/resurse media care îi vor confirma teoriile sau viziunile negative despre guvern (oferta). La fel cum dacă cineva nu iubește UE, așa cum arată ea astăzi, din varii motive – și-a pierdut statutul profesional sau social după căderea regimului comunist, nu poate concura cu europenii pentru că sunt mai buni ca el, nu vorbește limbi străine, deci spațiul este inaccesibil pentru el, nu se poate bucura de beneficiile UE pentru că e sărac sau vârstnic, nu îi plac europenii pentru că sunt atei sau arată „prea gay” etc. etc. – acel cineva va căuta în piața media (oferta) exact acele știri/emisiuni/bloggeri/comunicatori/articole/publicații care îi vor confirma presupozițiile sale față de UE (cererea). Este întodeauna un joc al cererii și ofertei în dezinformare – nu întotdeauna mesajele dezinformează, propriu-zis, ci sunt folosife pentru raționalizare – ele justifică apriori poziția deja adoptată sau formulată. În plus, cererea există chiar dacă la un moment dat nu mai este satisfăcută de oferta de pe piață sau canalele ofertei se blochează; cererea (nevoia) rămâne acolo, în societate, urmând să își găsească alte forme de exprimare și satisfacere.
Prin urmare, modelele de comunicare sunt incomparabil mai complexe decât acreditează teoria așa numitul actor/public pasiv care nu face alceva decât să încaseze tăcut și inert mesajele dezinformării externe. Și orice viziune sau acțiune care ignoră aceste lucruri nu face decât să rateze ținta. Sau, mai grav, să devină ea însăși dezinformare.
După ce am avertizat asupra exceselor de interpretare, să revenim acum la ce trebui de învățat din actuala situație și din „episodul Georgescu”.
Reziliența societății românești trebuie să se bazeze pe încrederea în instituții și în sine
În primul rând, că nu este vorba doar despre persoana „Cătălin Georgescu”, ci și de „sindromul Georgescu”, respectiv starea de criză a unei societăți care nu mai are încredere în propriile instituții, lideri, proiecte politice de mainstream. De aici riscul ca mesaje inclusiv alimentate din afară să o destabilizeze.
Acesta este contextul – incomparabil mai complex - în care trebuie să înțelegem ce se petrece în România. Avem nevoie, în locul unei cauzalități simpliste și, sociologic, irelevante, de o gândire în doi pași. Primul nivel este cercetarea gradului de încredere socială în instituțiile unui stat sau a unei entități mai ample (UE, NATO etc.). Când acesta este solid, șansele de reușită ale acțiunilor de destabilizare din partea unui inamic extern printr-o acțiune de manipulare sau atac mediatic sunt reduse. Când societatea respectivă se află deja în criză, când rănile sunt deschise, când nivelul de încredere în instituții și politicieni (în „Sistem”) se prăbușește – atunci intervenția externă are șanse indiscutabile să modifice profilul unei societăți. În afara acestei crize inițiale, intervenția externă va atinge doar un procent nerelevant și nereprezentativ din populație (statele moderne sunt destul de mari ca să găsești în ele o sută de susținători pentru orice!), dar nu poate demantela sau modifica profilul societal.
Primul nivel ține de analiza sociologică, al doilea de analiza operațiunilor de manipulare și dezinformare.
Avem acum o grilă adecvată pentru a înțelege mai bine ce se petrece în societățile noastre în relația cu dezinformarea și manipularea. Definiția cea mai bună a omului inteligent este că nu confundă planurile. În acest caz, nici analiza nu trebuie să o facă. A gândi doar palierul al doilea (manipulare, dezinformare etc.) înseamnă a nu vedea pădurea din cauza copacilor sau a transforma efectele în cauze, și viceversa.
Sarcina principală a liderilor români și europeni nu este doar lupta cu propaganda rusă, ci – mai ales! – sporirea încrederii cetățenilor statelor europene în instituțiile europene și proiectul euroatlantic. De aici trebuie să plece totul. Nu poți pune căruța (lupta cu propaganda) înaintea boilor (lupta cu lipsa de încredere).
Există propagandă? Evident că da. Și va exista în continuare. Trebuie ea combătută? Firește. Doar că atitudinea față de aceasta trebuie bine calibrată. Eficiența propagandei/dezinformării este direct proporțională cu crizele de încredere din societățile noastre. A nu ne concentra pe acestea și a considera esențial doar al doilea palier este nu doar o greșeală sociologică sau o scuză pentru politicienii europeni, ci o capcană strategică majoră.
Dacă persistă în această capcană strategică, spațiul euroatlantic nu va face decât să repete greșelile URSS în confruntarea cu Occidentul. URSS s-a prăbușit fără să tragă nici un foc de armă. Ignorându-și profunde contradicții interne, criza economică, lipsa de încredere cronică a cetățenilor în „patria” lor, Moscova a căzut în capcane și s-a lansat în aventuri externe sau confruntări cu America („războiul stelelor”) pe care nu avea cum să el câștige. A fost o evaluare complet greșită care nu a putut surmonta contradicțiile sistemului și criza de încredere internă.
Discuția despre propagandă, manipulare și război informațional trebuie făcută obligatoriu, dar cu conștiința că ele nu sunt în nici un caz singurele instrumente care dau seama de evoluțiile realităților din jurul nostru.
Ce este de făcut?
Sursa foto aici.
Câteva concluzii se impun, cu precizarea că soluții simple nu există pe termen scurt. Principalul este să construim un cadru realist în care soluții rezonabile să fie identificate.
1. Dezinformarea este ca venirea iernii? De fiecare dată ne ia prin surprindere Federația Rusă a început un război hibrid cu Vestul chiar înainte de anexarea Crimeii, cum am arătat mai sus. Prin urmare, problema inclusiv astăzi nu este că lupul (Rusia) mănâncă oi, ci cum își apără ciobanul (Occidentul) turma (populația) – adică cum înțelegem noi să contracarăm o campanie pe care o vedem derulându-se sub ochi noștri, concret și ostentativ, de mai bine de un deceniu. Să ne lamentăm de fiecare ca și cum am descoperi America – dezinformarea! - în fiecare zi e pur și simplu ridicol.
2. The God, the Bad and the Ugly. A doua mare provocare pentru lupta împotriva dezinformării este animozitatea și tensiunile apărute între Washington și Bruxelles după victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din SUA. Este evidentă o răceală pe relația UE-SUA care afectează inclusiv eforturile de contracarare a dezinformării, inclusiv pe direcția rusă. Postura în care se află astăzi acest triplet fundamental – SUA, Rusia și UE – seamănă cu faimosul western „The God, the Bad and the Ugly”, cei trei protagoniști pare că se află, față în față, în confruntarea finală, într-o luptă în care încrederea reciprocă lipsește, și nu se știe până la urmă cine sau câți vor rămâne în picioare.
3. Este scenariul rusesc sau... scenariu Maga? Situația este complicată de faptul că, după alegerile din SUA, acțiunlie de combatere a dezinformării ruse sunt mai dificil de făcut, pentru că o serie de clișee nu mai au valoare de întrebuințare. Dacă până mai ieri idei precum naționalism, patriotism, suveranism, anti-woke, chiar anti-Bruxelles erau asociate cu propaganda rusă, astăzi, după alegerile americane, mulți dintre promotorii lor, cel puțin, le asociază cu... discursul american de tip Maga! Sunt promotorii acestor valori influențați de Rusia sau de... America?! Și dacă sunt influențați de America, sunt o primejdie la adresa Occidentului sau nu?
4. Cenzura înseamnă alimentarea canalelor media de alternativă. Revenind la provocările majore din societatea românească, în spiritul acestui material, vom repeta că niciodată nu vei repurta o victorie împotriva dezinformării dacă anulezi doar oferta, nu și cererea. Dacă este să învățăm ceva de la alegerile din SUA, este faptul că presupusa „securizare” a televiziunilor de mainstream din SUA nu a dus la schimbarea percepției publice, ci la migrarea acelui public spre canale media alternative, nereglementate (podcasturi, televiziuni online, radio online etc.). Soluția nu este iluzoria „curățire” a spațiului public de mainstream, ci deschiderea unui dialog real între diverși actori sociali/politici etc. care să mențină inclusiv agenda nemulțumirilor în mainstreamul de preocupări. Nemulțumirile nu se pot ascunde sub preș – vor izbucni altă dată, cu alte prilejuri, iar prilejurile, din păcate, la cum arată perspectivele actuale, nu vor întârzia să apară.
5. Controlul mesajului public este necredibil dacă ai instituții necredibile. Modele de control politic al comunicări publice trebuie evaluate cu atenție. În cazul unei societății polarizate și tensionate, în plus, a unor instituții cu un nivel redus de credibilitate publică, a forța acum un asemenea demers este riscant. O asemenea inițiativă poate demara însă cu un dialog societal, public, amplu, care să devină, el însuși, un factor de detensionare socială. Un dialog public care să implice actori din toate „taberele”, chiar dacă nu aduce soluții pe termen scurt, poate să fie un canal de depresurizare a tensiunilor societale.
6. Rusia asta vrea: „Nu sunteți mai buni decât noi!”. Menținerea tensiunilor sociale în România înseamnă într-o mare măsură paralizie societală – exact ceea ce dorește Rusia, actorul care știe că nimeni din Europa sau România nu este sedus de modelul ei – atunci măcar să genereze criză! „Nu sunteți mai buni decât noi!” – asta vrea Rusia să transmită Vestului. România este blocată acum în agenda internă și nu poate ieși din acest joc. Nici măcar nu contează cine va fi președinte atât timp cât o țară importantă din NATO și UE, aflată într-o zonă strategică esențială, este paralizată și incapabilă să acționeze.
7. R. Moldova trebuie să devină un subiect asumat. Criza a lovit România tocmai acum, când atenția Bucureștiului asupra R. Moldova ar fi trebuie să fie și mai acută și competentă, mai ales în perspectiva negocierilor privind Ucraina. Care va fi rolul și perspectiva R. Moldova în contextul acestor prefaceri esențiale?
Încheiem cu același avertisment cu care am început. Chiar dacă acum pare că problema României este „Călin Georgescu”, și probabil că se vor clarifica lucrurile cât mai curând, „sindromul Georgescu” va rămâne dacă nu se va întreprinde ceva. De aceea nu (doar) focalizarea pe persoană este soluția, ci (și) pe fenomen. Dacă fenomenul nu va fi adus într-un regim controlabil, acceptabil social, România se surpă singură, indiferent de numele viitorului președinte. Rusia câștigă menținând România într-o zonă gri, a incapacității de decizie strategică, fără nici măcar să își pună favoriții în posturile de conducere.
Radu Cupcea este expert LARICS și doctor al Universității din București. (Mulțumesc colegilor de la LARICS pentru dezbaterile interesante și sugestiile care m-au ajutat să elaborez acest material de sinteză.)
Se încarcă comentariile...
