Cum a omorât Iulică doi oameni dintr-un singur pumn

Din namila de om care era, s-a transformat într-o umbră. Aşa cum pe la vârsta de 20 de ani tinereţea i s-a transformat în bătrâneţe, iar libertatea în ani grei de puşcărie.

S-a întors după ispăşirea pedepsei în sat, ca s-o ia cumva de la capăt. Sau poate chiar să continue. Nu ce-l trimisese la mititica, ci ce lăsase înainte de asta în urmă. Nişte zile netrăite. Nişte vise, cât să-i încapă în pumnul cu care lovise. Asta era tot ce lăsase. A, şi nişte părinţi ce începuseră să cam moară de când între ei şi el se aşezaseră gratiile alea nenorocite. Până la urmă chiar au murit.

La ce mâini mari avea şi la cât era de lat în spate, lui Iulică nu i-a fost deloc greu să se ocupe singur de casă. După aia au apărut mâinile şi spinarea femeii ce i-a devenit nevastă. Au început să împartă totul la doi, mai puţin sticlele cu băutură de care el zisese c-o să se ţină departe toată viaţa. Dar n-a fost chip să se ţină, după cum pentru nevastă-sa n-a fost chip să-l dezveţe, aşa că şi-a împăturit lacrimile şi pofta de bărbat într-o batistă şi-a plecat.

Casa părintească era de acum prea mare pentru Iulică. Aproape la fel de mare ca setea lui. Şi-a dat seama c-a vândut-o şi a băut-o, târziu de tot, când nu mai avea unde să locuiască. Şi nu mai avea nici ce să bea. Pe ce să bea, mai bine zis. Că-i rămăseseră buzunarele goale. La fel ca viaţa şi ca sticlele ce-l aduseseră în această situaţie, ca şi în cealaltă, cu ajunsul la puşcărie, ele îi ziseră capului să-i zică pumnului să lovească. Omul, Iulică, adică, nu avusese, dacă stăteai să te gândeşti bine, aproape nicio vină! În afară de faptul că pumnul îi aparţinea lui. Şi tot aşa şi capul.

Cel mai rău ieşise din încăierarea de demult băiatul care murise. Până şi pentru părinţii acestuia fusese mai rău decât pentru părinţii lui Iulică. Inainte să moară, s-au gândit că le-ar putea fi un pic mai bine dacă l-ar ierta pe Iulică. Şi l-au iertat. Statul îl iertase mai demult, când îi dăduse drumul din puşcărie. Singurul care nu l-a iertat şi nu-l poate ierta pe Iulică este însuşi Iulică.

Azi, umbra în care s-a transformat Iulică trece aproape nebăgată în seamă pe drum. Altădată rămânea o dâră de spaimă în urma lui. Acum rămâne doar zarva copiilor, care-l întreabă râzând: Chiar este adevărat, moşule, c-ai omorât un om dintr-o singură lovitură de pumn?

Umbra întoarce capul şi zice: Nu unul am omorât, ci doi!

Cum doi? mă mir din apropiere eu.

Păi pe mine nu mă pui? zice Iulică. S-a ales praful de viaţa mea! Spune, ce vezi când te uiţi la mine? Zi!

Iulică este de mulţi ani prietenul meu. L-aş supăra dacă i-aş spune ce văd. Aşa că mai bine tac.

Zice tot el: Un mort! Ce altceva poţi să vezi?

Cum ştiu pentru ce a venit la mine, îi întind fără să comentez o bancnotă. Iulică o mototoleşte în pumn. Poate chiar în pumnul ăla cu care…

Zice în timp ce se îndepărtează: Doar azi, numai azi, atât! De mâine nu mă mai ating de băutură!

Zău că nu vreau ca Iulică să se ţină de cuvânt. Fiindcă ştiu că dacă se ţine, înseamnă c-a murit definitiv!