Cu cine va binevoi să discute Erdogan de acum înainte?

Cred că exact aceasta este întrebarea care a devenit foarte clară după anunțarea rezultatelor de ieri. Și, cu siguranță, răspunsul la modela cel puțin viitorul regiunii noastre și va contribui la reformatarea în curs a ordinii politice internaționale.

Așa că, de câteva zile, după eșecul rușinos al politicienilor, analiștilor și experților în geo-politică din cabinetele occidentale de a măsura cât de cât exact tendințele de vot existente la nivelul electoratului turc, intern și din diaspora, acum s-a ajuns la stadiul următoarei dileme care, foarte pe scurt, se poate sintetiza în efortul (sau știința) de a alege între perspectivele de joc deschise de aceste două fotografii, două imagini de putere doar aparent contradictorii dacă le privești din optica multimilenară a înțelepciunii orientale sau, dimpotrivă, profund antagonice dacă ne situăm doar în tipul de viziune al Occidentului aflat în zodia Noului Război Rece.

Într-un moment în care ruptura între sisteme devine noua realitate în funcție de care guvernele lumii își poziționează aspirațiile și își desenează opțiunile de viitor, întrebarea care-l privește pe Erdogan este cu atât mai importantă cu cât răspunsul poate determina un semnal care să devină extrem de rapid semnificativ pentru întreaga lumea islamică, deja influențată de regrupare țărilor arabe în jurul Arabiei Saudite și Iranului, noul său partener în ceea ce se profilează a fi un demers solid justificat de sentimentul revoltei anti-americane. Poate fi așa sau, în varianta contrară, Turcia poate da semnalul rămânerii în coordonatele actuale ale prezenței în NATO, chiar cu toate diferendele care s-u produs în ultimii ani, dar garanție strategică a unită

ii euro-atlantice și intereselor sale în sud-estul european și în Mediterana.

Talentul de politician al lui Ergdogan l-a făcut, cel puțin până în acest moment, să păstreze relații aproximativ echilibrate cu ambele zone de forță și să lase deschise poți (sau portițe, cum preferați) pentru continuarea angajamentelor luate până: vorbește nestânjenit de marea prietenie care-l leagă de Putin și, în același timp, imediat după anunțul realegerii, primește un mesaj prin care Biden îl asigură că SUA vor continua să colaboreze cu marele aliat pe care-l reprezintă Turcia, mesaj de altfel repetat pe toate canalele oficiale americane imediat după ce apăruse absolut clar că nu mai există niciun fel de șansă reală pentru candidatul opoziției de la Ankara.

Dar ce va dori să facă Erdogan?

După părerea mea, fiind sigur de încă cinci ani de putere politică personală absolută și cu confirmarea controlului total în Parlament, va juca exact aceeași carte ca până acum: va încerca să își consolideze singurul tip de statut care-l interesează cu adevărat, cel de lider pacificator și eventual unificator în zona Orientului Mijloci și lumii islamice în general, lider politic moderat dar cu convingeri naționaliste foarte ferm confirmate. Ce va face după asta, rămâne de văzut.

Deocamdată, prima dintre prioritățile care trebuie rezolvate este cea de normalizare a relațiilor în spațiul său conex, de aici și anunțul care a trecut aproape  neobservată din cauza priorității alegerilor: adjuncții miniștrilor de externe din Iran, Turcia, Rusia și Siria se vor reuni în următoarele zile la Teheran în dorința de a realiza o normalizare a relațiilor între Ankara și Damasc. Anunțul fost făcut la reuniunea cvadrilaterală de la Moscova de pe 10 mai  a miniștrilor de externe din țările respective, atunci când Mevlut Cavasolglu a declar că „suntem gata să discutăm la această întâlnire pregătirea infrastructurii necesare pentru reîntoarcerea în siguranță în țara lor a refugiaților sirieni care se află acum în Turcia, în zone care se află sub controlul guvernului sirian”.

Dacă se realizează asta, Erdogan va pune pe masă o ofertă de nerefuzat pentru absolut toată lume: Liga Arabă va aplauda orice încercare de întărire a polului actual de putere și de valorificare a Siriei, proaspăt reprimită în organizație.  Asta deoarece, dacă negocierile reușesc, Siria va putea fi considerată țară sigură pentru întoarcerea refugiaților, semnal trimis direct și către UE care va înscrie Siria pe lista destinațiilor la care pot fi redirecționați în liniște mulții solicitanți de azil din diverse State Membre. Și, pentru Erdogan, ar fi un semnal că poate repeta (sau ar putea să se ofere să facă acest lucru) și în alte zone, ca mediator acceptabil sau pe care alții se vor vedea nevoiți să-l recunoască dacă mai vor să se afirme în zonele unde influența Turciei este foarte importantă.

Deocamdată, cred că Erdogan va continua să stabilizeze această poziție foarte ambițioasă a Turciei ca pod strict necesar între cele două lumi, la nivel simbolic dar și în cel extrem de practic ca hub energetic transferând resursele Rusiei și ale altor țări prietene din zona Caspică și a Orientului Apropiat, consolidând argumentul strategic de ultim punct asiatic al Noului Drum al Mătăsii.

În această perspectivă pe termen scurt și mediu, cred că ambele fotografii vor figura pe peretele camerei principale de negocieri, oficial sau discrete, pe noi acest nivel nune interesează deoarece nu putem aspira acum la dreptul de participare. Erdogan este în continuare cel care va decid cu cine vrea să discute, cu cine are nevoie să discute și pe cine vrea să invite la masă.

Restul. În spate, schimbarea, schimbarea de sistem se definitivează cu mare viteză și Erdogan nu vrea să rateze momentul. Prima etapă este reuniunea zonală pentru marea împăcare din Siria, scoțând din joc mulți dintre fiștii actori din trecut. A doua etapă este reuniunea BRICS din august. După asta, mai vorbim.